„-Foc! Încă o dată! Stropiţi javrele cu foc fără rezerve, nimiciţi sfinţii ăştia prefăcuţi, să zdohnească toţi până la unul!!” – strig asta de pe o clădire ruinată, cărămizile negre şi bucăţile de protoplasmă sub picioare strigă în unison cu mine. Ei se ţintesc foarte uşor, fiind in alb, pe fonurile sumbre, deci trag, trag în ei cât am muniţie, apoi arunc doze de inflamabil şi când se termină şi ele, sar peste ei cu tăişul şi-i tot tai, sfâşii, ciopârtesc, şi nu mi se termină nicicum energia.
Ciudat, începe să-mi pară că nu se împotrivesc deloc, de undeva tot apar şi apar, alergând haotic până-i răpun, se împiedică, cad şi dispar, apoi vin alţii şi tot aşa pasiv se jertfesc sub sabia mea.
De ce oare îmi păruse că am o armată, cui comandam? Sunt singur şi nu reuşesc să-i extermin pe măsură ce se re-loghează tot mai intens, mă înconjoară şi mă sufocă numai cu prezenţa, tai în toate părţile cu maximă forţă şi viteză, dar ultima ce vad e o pânză ruptă, prin ruptura căreia se prevede o altă realitate, altă luptă aprigă unde mă trage cu multă intensitate...
Am impresia asta bizară că totul se repetă a N-a oară, câţi mi-au spus de presimţirea asta – a devenit banal să aud şi repulsiv, dar acum aşa e cu mine, senzaţia asta e zgârietoare şi deranjantă, mă face să mă ridic în întuneric, să îmbrac echipamentul, fixez armele... Aha, deci încă-s în război, lupta precedentă chiar a avut loc şi am fost prins... sau cum a fost, nu înţeleg, căci muniţia e toată, îs liber şi neîncătuşat... ce se întâmplă?! Amintirea la ce am văzut prin ruptura pânzei îmi provoacă o melancolie contradictorie, nefiind nicicum explicată - de ce?
Un fascicul concentrat se reflectă acut de lamă, accentuându-i acutitatea, ce mă calmează şi-mi dă o siguranţă, mă concentrează în alt fascicul, nu simt nimic, sunt gol. Păşesc iar prin careva coridoare, tunele şi goliciunea se umple cu amintiri, gânduri, depresii. Ca să acutizez chinul, plimb tăişul pe perete cu un ultrasunet disturbant, ca în filmele precedenţilor, şi încep a aduna amintiri, să încerc a le sistematiza.
Deci, coridoare şi tunele - sunt nişte cuvinte cheie, care sunt omniprezente în tot ce văd, gândesc şi intuiesc, piese complicate în esenţă dar devenite pentru mine foarte banale şi plictisitoare, s-au transformat într-un clişeu... în aşa numitul cămin, casă, patrie. Prin urmare eu sunt progenitura tunelelor, descendentul cavităţilor labirintice, copilul teribil al cavourilor. Mă irită şirul gândului, narcisist până la vomă, şi apăs pe mâner mai tare, metalul compozit face să agonizeze compozitul pereţilor, scârţâitul devenind insuportabil, dar îmi lobotomează prostia.
Mai departe gândesc că în aceste tunele am parte numai de lupte, mai ales interioare. Şi chiar în exterior, iar lupt, cu exteriorul, dar mai ales cu ceva lăuntric, domestic. Pot să-mi amintesc numai simbolic clipele când eram în echilibru, adică parcă ţin minte ca ele au fost, dar cum a fost, senzaţia de echilibru, calm şi indiferenţă nu pot s-o sintetizez rechemând-o – gravă deci situaţia mea psihică, fac concluzia. Lupt, mă zbat, caut răspuns... ah da, alt figurant dintre cei mai de vază este întrebarea fără răspuns. Evident, totul e în strânsă legătură – tunel, luptă, întrebare. Îmi pare că ordinea ar fi alta – întrebare, luptă, tunel... ba nu, mai logic totuşi – întrebare, tunel, luptă. Dar mai are asta importanţă?
De pe pereţi sar peste mine stick-uri roşii, nişte degete amputate, le izbesc cu lama, împrăştiindu-le înapoi, ţăndări... nici nu mă întreb ce-s, tocesc vârful mai departe, tocesc lanţul logic.
Îmi amintesc dialogurile, cu subconştientul, la nivel schizoidal, ca între două entităţi. El pretindea că e ceva scindat de mine, un nivel de control, tot el mă îmbia la suicid. Asta ce a mai fost? Iarăşi întrebare, mi-am zis să nu mă întreb nimic, acuşi se porneşte ciclul pseudo-exhaustiv, va trebui iar să lupt. Lovesc în dreapta-stânga, sus-jos, din plictiseală, scot sunete zdrăngănite, şi-mi calmez simţurile orientativ-cognitive, este dreapta, este jos...
Ei bine, mi-am amintit clar, sunt cel puţin trei specii: precedenţii, eridicatorii şi eu. Ce întâlnesc în cale, cu cine adeseori mă lupt, fel de fel de proiecţii false sunt. Iată una sură pe loc răspunde la chemarea telegonică şi se repede, recunosc mutra ce se pierde în ceaţă, automat o disec, stropind totul pe vechi, şi înţeleg în ce jocuri murdare am fost atras, cât fals e în ce gândesc, dar mai ales simt, trebuie să mă îndoiesc în tot, ştiu că-i greu fără repere, dar altfel nu pot să descurc... iată şi pânza ruptă, mai fac o ruptură cu sabia şi sar încolo fără să mă uit, copleşit după mult timp de o senzaţie împlinită, oarecum caldă...
