I
„Tăticule, vreau un avion antic!”- râde cu un râs un pic răguşit şi destul de zemflitor. „De unde să-ţi iau acum, magazine de jucării nu-s în raza de sute de kilometri, şi nu mai fac acum aşa ceva, nu se cumpără cred că.” „Eşti un prost, tăticu’..nu jucărie vreau!”- iar acest râs răguşit, iritant de ironic şi cunoscut...de unde oare? Ah da, e vocea mea la fel, şi râsul seamană, numai că nu ţin minte cînd am râs aşa, şi în general. M-a insultat mucosul şi principalul m-a distras...dar nu făceam nimic, stăteam pe scări , fumam şi mă uitam în pustiu, mă gândeam la nimic, tot în pustiu. Oricum m-a distras şi mă uit acum la el, expresia lui satirică mă face să-mi amintesc cum l-am găsit.
Intr-o încăpere lungă, dar slab luminată, sute de trupuri mici imbrăcate în uniforme negre stăteau lipite de pereţi şi colţuri, îmi aduc aminte că de la mirosul strident de fecalii şi mâncare sintetică imediat a început să mă doară capul, şi de la o gălăgie surdă: suspine, smârcăieli, plânsete înfundate...totul se petrecea undeva la periferii vizuale, în centru era numai podeaua de linoleum prost spălată şi dezinfectată, nici unul din ei nu alerga pe ea cum le e firesc. Aşa dar, statul, societatea, oamenii au pierdut sau au scăpat de cultul copiilor, care era in vogă pînă nu demult, alimentat milenii de instinctul parental; acum la nimeni nu-i pasă de ei, ca şi de multe alte valori şi instincte, toţi sunt copleşiţi de lupta politică, chiar nici banii şi bunurile aferente nu mai tronează lumea, războiul a înghiţit totul. Nici nu mai şcolarizează copiii, doar îi strîng de prin case şi pe cei alungaţi pe străzi, şi într-un fel elementar îi îngrijesc. Am avut un gând atunci, poate o premoniţie, că peste un oarecare timp, aceste internate vor degrada şi mai mult, se vor transforma în puncte de exterminare în masă, vor ajunge să-i omoare ca pe o biomasă inutilă, avortare postnatală se va numi sau cine ştie cum. Am păşit în interior alături de îngrijitor care m-a însoţit numai după ce am arătat cartela militară, avusem norocul să fie de partea celor ce mi-au dat-o, şi am rostit numele fiului meu pe care l-am lăsat trei ani în urmă, avea cîteva luni şi războiul numai incepuse. A răspuns imediat, ce m-a mirat, crezusem că mult mai anevoios îl voi găsi, acum, cînd nici maturii nu-şi ţin minte numele, datele de naştere, rudele şi nici nu-i interesează. M-am apropiat de peretele de care se rezema şi am întrebat îngrijitorul dacă se poate face lumină mai puternică. Mi-a răspuns iritat ceva despre razboi, economie, resurse ce trebuie folosite impotriva duşmanilor. A mai adăugat ceva despre oamenii stranii care îşi caută copiii cînd toţi scapă de ei şi am vrut să-l omor pe loc. Am făcut-o deja cînd ieşeam din ospiciul cela, ca să nu las urme, îmi amintisem că dezertasem.
„Mă puţă, să nu-mi mai zici prost că-ţi zbor creerii, adică mucii, ‘nţeles?!”- îl privesc atent ca şi atunci în internat, căutînd trăsături familiare, comparînd cu amintirea vagă a feţei ce în braţele mele sugea biberonul cu lapte, apoi adormea cu zâmbet satisfăcut. Nu mă pot deprinde cu senzaţia duală, parcă e el, dar totodată nu, şi deseori mă îndoiesc că am făcut corect să-l iau, chiar dacă-i al meu, pentru ce? Ce viitor va avea, acum cînd lumea inevitabil merge la un colaps global? Pământul e condamnat, condamnat sunt eu pentru trădare, şi mai condamnat este el, condamnat de a nu avea copilarie, chiar viaţă.
„Bine, tăticu, nu-ţi mai spun aşa niciodată.” Niciodată, niciodată, nicodată – cuvântul ăsta e un ecou al gândurilor precedente...
II
„Să vedem ce putem face, hai in depozit”- nici nu reuşesc să mă ridic şi deja mă ţine de mâna care e pătată de valuri de sânge şi cărei atingerea degetelor mici, fierbinţi, murdare şi transpirate îi provoacă o stare derutantă, chiar repulsivă. Nu, nu mă pot deprinde, mă repet în continuu. Coborîm in depozitul subteran imens, cît merge liftul văd faţa lui unit Y45, care mi-a dat cheia electronică de la casa asta înainte de a pleca să se sinucidă demonstrativ in faţa comandanţilor. Mi-a descris atunci locul asta din pustiu, construit de el special pentru a supraveţui sute de ani, sistem complet autonom şi dotat cu tot ce vrei. A moştenit mulţi bani şi avînd pe atunci legături prin guverne a intuit din infomaţia secretă că lumea se duce pe râpă. Mai era ceva timp pînă la înrolare, cu atît mai mult nu ştia încă de capacitatea sa de temponegaţie. Poate ca nu-l facea dacă ştia, evident că nu-l făcea.
„Uite asta-i cheia de la toată gospodăria, da, să nu uit, incă ceva. Nu se detectează de sateliţi, radare, scanere, poţi sa stai acolo nedetectat pînă nu-i dă în cap unui nebun să instaleze vre-o bază militară acolo, şi vine fără sa te vadă la tine pe acoperiş să se construiască. Dar vezi ca tot e mai improbabil, nu se mai construiesc, baze si utilaj de ucis sunt, dar carne de tun tot mai puţină, aşa că găseşte-ţi odrasla şi trăiţi pînă vă plictisiţi şi voi”- vorbise pe un ton calm şi indiferent ca de obicei, dar ironia dintre rânduri şi chiar însăşi gestul de a-mi oferi şansa asta denotau că nu-i chiar calm în interiorul său, nici indiferent. În schimb eram calm şi indiferent eu, nu înţelegeam ce vroia să fac şi pentru ce, dar a plecat repede şi nu am reuşit să-i refuz darul. În fond, el m-a impulsionat să ţin în mână lăbuţa asta murdară acum şi să am resentimente contradictorii. Care plus la toate nu-mi dă să mă cufund în pustietatea infinită a gândurilor, vorbeşte tot mai mult şi îndrăzneţ, în contrast cu expresia speriată şi fără speranţă, care m-a izbit peste ochi atunci în internat, cînd m-am apropiat în lumină opacă să-i văd figura.
„Nu cred că în depozit este avionaş antic, hai că nu-l mai vreau, hai afară înapoi să ne jucăm în nisip, hai!”- deja s-a plictisit să meargă printre rânduri cu diferite lucruri utile şi nu chiar, altele deloc. El s-a plictisit, dar eu am selectat deja cîteva panouri de plastic compozit, ţevi, cablu, mărunţişuri electrice si electronice. Se pare că pur şi simplu a strămutat încoace un supermarket cu toate compartimentele fără a mai alege, pentru ce ar folosi toate prostiile ăstea? Poate ca a vrut să se distreze construind ceva, e treaba lui, în fine. A fost, acum e a mea, şi iată că-mi prinde bine meticulozitatea-i, dar nu găsesc o ultimă piesă şi ca să nu-l obosesc cu totul pe ăsta mic, declanşez temponegaţia.
Сînd am declanşat-o prima dată, nu am simţit nici o mirare sau exaltare, era ceva firesc şi logic, am trăit cu capacitatea asta de la naştere, aşa mi s-a părut atunci, doar nu am folosit-o. Experţii din bază au tot explicat că ne-au selectat cîteva zeci din milioane, ce efort au depus numai la selecţie, şi altul la manipularile cu anumite zone a creerului, dar nici unul din noi nu i-a crezut pînă la urmă, asumîndu-şi egoist meritele pentru acest fenomen. Oricum nu pot savanţii ceia să înainteze pretenţii, au fost omorîţi toţi pe parcursul proiectului, şi dacă nu o făceau comandanţii, o făceam cu siguranţă noi, tot din motive egoiste. Deci, eram un pluton cu destinaţie specială, în care eram antrenaţi să putem declanşa oricînd temponegaţia, şi apoi să executăm orice fel de acţiuni destructive duşmanului. Nu pot nici acum să explic cu uşurinţă toate detaliile, nici nu le cunosc pe toate. În esenţă, putem să excludem factorul timpului din ecuaţia existenţialistă, rămîne materia, spaţiul şi putem opera cu ele cum dorim. În limitele posibilităţilor corpului uman, desigur. Poate că se putea de găsit o sumedenie de aplicaţii, dar evident că oamenii au aplicat-o la prima sa dorinţă persistentă – la omor. Din poziţia unui observator asta arata cam aşa: un unit Y, aşa ne numeam, stă lîngă un obiect militar sau civil, protejat, securizat, şi peste o clipă oamenii sunt sfîşiaţi, tehnica distrusă, comunicaţiile compromise, documentele extrase, calculatoarele reprogramate etc. Am fost antrenaţi cu metode ultrasecrete, în timp restrîns, să omorîm fără arme dintr-o lovitură sau atingere, corpul uman nu are secrete faţă de noi; echipamente electrice, electronice, structuri de construcţie, tehnică – ăstea-s şi mai simple, fiind peste tot standartizate. Fără probleme am deprins toate astea şi partea cea mai grea a antrenamentului a fost să căpătăm o formă fizică mai bună, mai ales că s-au selectat în majoritate intelectuali de birou, cu condiţia fizică departe de un militar. Dar şi aici au fost aplicate multe şiretlicuri sportive şi militare şi în sfârşit eram toţi capabili să îndeplinim de unul singur funcţia la un regiment, ba chiar mai mult.
III
Iată ce căutam, un motor mic şi de putere suficientă, e montat într-o beschie electrică drept că, dar unde oare aici găsim noi copaci , lemne?
„ Hai afară să-ţi construim avionul, dă-mi drumul la mână să duc materialele, şi du şi tu iată cutia asta, nu fi dugliş.” ”Da, da, îţi ajut, dă mai mult, construim avion, ce bine!” – mă mir uneori cît de coerent vorbeşte şi că are vocabular, de unde oare, la aşa vârstă, în aşa condiţii? „Ţine bine cutia şi nu sări împrejur. Şi nu vorbi atîta, trebuie să mă concentrez, să-l proiectez, stai alături şi priveşte fără vorbă, clar?” „Bine, bine, tăcem şi proiectăm, şi construim, şi zburăm, şi o să fie bine, tare-mi place!” – îmi dau seama că acum dupa atîta tăcere şi şocuri vrea să comunice, să înveţe, e natural, şi nu trebuie sa-l constrîng.
Nu am inventat ceva inedit, am îngropat o bară adînc şi am fixat-o bine, pe ea am pus un rulment de care am sudat vertical o altă bară de cîţiva metri buni. Pe un braţ un sac cu nisip va contrabalansa, pe alt braţ urma să fie avionul pe care trebuia acum să-l injgheb cumva. Bine că vrea de cel antic, cu elice, caci din ăstea noi cu design sofisticat mult timp ar trebui să lucrez. Timp...timpul eu pot să-l opresc, să construiesc în temponegaţie, dar numai pentru mine, el o să vadă o minune, cum într-o clipă apare avionul.
Mult s-au zbătut să înţeleagă, de ce numai noi simţim şi folosim momentul acesta, de ce tot ce se află în apropiere şi cu care interacţionăm nu se incetineşte tot, care-i raza de acţiune, care-i durata. Experienţele fie că au eşuat, fie că nu s-au dus pînă la bun sfârşit din cauză că primeam ordine peste ordine şi plecam în misiuni una după alta. Aşa şi a ramas neclară natura fenomenului, s-a înaintat o ipoteză chiar că nu-i nici un fel de operare cu timpul, doar că noi putem să accelerăm incredibil cumva viteza de gândire şi mişcare a corpului, efectuăm atunci totul cu viteza ceea neomenească, iar dintr-o parte pare că am oprit timpul.
„ Ooo, ce frumos e avionul meu, cel antic, îmi place, e bun, bun!” – bate din palme şi ţopăie alături, îmi suflă în ceafă, mă atinge, mă încurcă, dar nu-l mai bruschez. „Uite, dă-mi creionul cela şi gândeşte-te dacă vrei să fie cu cabină sau nu.” Sucisem sul o placa de plastic, am tăiat în mijloc o circumferinţă pentru carlingă şi uite că acest fuzelaj primitiv îi stărnise această bucurie, primitivă şi ea de altfel. „Acele antice nu aveau cabină, bătea vântul în faţă, aşa vreau!!” „Bine, nu striga, ţine uite aici”- îmi simt muşchii feţii într-o convulsie nefirească...înţeleg că zâmbesc şi întorc faţa de la el.
IV
Şi cum spuneam, savanţii au fost exterminaţi pe parcurs, comandanţii ne aruncau peste poziţiile celea mai strategice, am omorît mii de oameni fiecare, poate zeci de mii , căci declanşam şi explozii de depozite de arme.. poate milioane am omorît, nu ştiu, pe atunci nici nu mă gândeam la asta. Am îndeplinit scopul nostru cu brio, am adus armata duşmanilor, care era mult mai mare şi mai dotată, la un nivel aproximativ egal cu a noastră. Poate că o slăbeam şi mai mult, dar primul a dat fisură unit Y45, după el eu, am dezertat, omorînd şi cîteva sute de ai noştri.
Ai noştri, ai lor...mov, verde..guvernul nostru, guvernul duşman...Prostia asta a început foarte simplu, din motive aparent nobile şi nimic nu prevedea catastrofa. Cineva, care a dirijat, a prevăzut poate, sau probabil a planificat în oarecare măsură, dar nu cred că s-a gândit că se va ajunge chiar la aşa situaţie. Deci, s-a înaintat propunerea de cîteva state mari ca să fie format un guvern global, să reprezinte planeta noastră. Măcar că nu zburam încă la stele, eram în pragul de a porni la ele, şi au hotărît sa anticipeze, iar cînd vom întîlni raţiune în univers acest guvern sa fie deja format de secole, Pământul globalizat şi fiecare să se simtă în primul rând cetăţean al planetei, ca o demonstraţie de nivel avansat al civilizaţiei. A pornit o campanie electorală de proporţii, oamenii de diferite naţiuni, religii şi rase se simţeau deja fraţi, egali în drepturi, mulţi au rasuflat uşuraţi şi au scăpat de unele complexe de inferioritate , a fost un extaz şi euforie nemaipomenită în istorie. Şi ca în orce electorală, cu cît a fost aşteptarea mai optimistă, savurată, pe atît de crudă a fost dezamăgirea la afişarea rezulatatelor. Evident, au cîştigat tot iniţiatorii alegerilor, celorlalţi revenind procentaj mizerabil, mai puţin chiar ca raportul dintre numărul de alegători. Au apărut invinuiri reciproce de trucaj şi falsificare, s-au pornit proteste la ambasade, apoi expulzări de diplomaţi. Au urmat firesc ieşiri din comunităţi, uniuni şi blocuri, blocaje economice şi informaţionale. Bulgărele de zăpadă a generat avalanşă, nu mult a fost pînă la un război global, şi lumea s-a împărţit în două tabere. Acest moment a mirat de la început, era firesc ca să se divizeze în fărimituri, dar ca premieră în istorie, după nu mai înteleg care criterii, s-au aliat ţări care duşmăneau, popoare care se urau genetic, giganţi cu pitici..se pare că totuşi a evoluat specia, aşa au priceput că au mai multe şanse, în sfârşit.
„ Şi iată ăstea-s aripile, vrei să le rotunjim capetele, erau şi aşa?” „Da coada cum va fi, rotunjită? Dacă rotunjită, vreau şi aripile rotunjite, să fie frumos şi bine! Hai, fă-le rotunji, aşa vreau!” „Nu rotunji, dar rotunde, în cazul nostru rotunjite. Bine, facem totul rotunjit şi frumos, cum zici. Acum am să mă ocup de electronică şi electrică, lucru fin, ia te rog placa ceea, creioane şi desenează ce vrei cu ce culori vrei, o fixăm pe urmă pe el ca un semn al tău, oricum încă nu ştii a scrie.” „Bine, n-am să-ţi încurc.”- hmm, a priceput, câcăciosul. Simt iar un spasm în colţul buzelor. Montez motorul în bot, şi trag fire în carlingă, unde am facut chiar şi un mic panou de comandă, pe el am pus voltmetru, nişte contoare si indicatoare colorate – s-a primit interesant, să fi avut eu aşa jucărie în copilărie. Scaun şi manete, pedale – am să le scot de la o maşină de golf, sunt vre-o cîteva pentru a te deplasa prin depozit. „Tăticule, dar ai să mă înveţi a scrie? Şi a citi tot? Uite, să desenez pot, frumos, aşa-i?”- îmi bagă placa în faţă, pe ea dracul ştie ce figuri şi imitaţii de litere, evident fiecare de diferite culori. „Hm, frumos. Şi ce înseamnă?” „Cum, nu poţi citi? Aici e desenată casa noastră şi scrie că-i avionul antic al meu şi a lui tata, şi mai scrie că am tocmai trei ani şi incă o jumatate, îs mare.” „Bine, o lipim aici pe fuzelaj, iată asta se numeşte fuzelaj..îţi ofer ţie acest lucru important. Pune de aici clei pe placă..aşa, corect, pe partea cealaltă. Acum pune-o aici si ţine-o lipită cu mâinele, ţine-o mult!” – aşa mai cîştig ceva timp să mă gândesc, căci nu am prevăzut cum sa alimentez cu energie motorul, doar n-am să trag fire de la generator, construcţia se va roti, şi e periculos în general. Baterii, acumulatoare, au tot maşinele celea, dar îs grele, nu va trage motorul...drăcie! Finisez atunci restul, între timp poate vine ideea. „Oho-ho, ai făcut şi coada, frumoasă, dar cînd ai reuşit? Eu mai trebuie să ţin semnul meu? Noi azi ce mîncăm? Vreau carne şi ciocolată, mîncăm?”- nici nu a înţeles că am aplicat de cîteva ori temponegaţia, un avion nu se face într-o zi, mai ales antic. „Prea multe întrebări odată, hai să mîncăm şi să mai căutăm materiale.”
V
Avem mâncare pentru vecie, din toate colţurile lumii, undeva este un program cu lista şi un generator de recete. Alegi, conveiere le aduc automat din frigidere, le bagă în cuptoare şi poftim masa servită, în fiecare zi diferită. Chiar s-a găsit şi combinaţia asta copilaresc-prostească de carne cu ciocolată, ca să vezi! Ăsta mic o înfulecă acum şi-i cu urechile mînjite tocmai. Oare cît timp i-a trebuit să construiască, să aducă şi mai ales să programeze totul? Înseamnă că a ştiut de capacitate înainte de război şi o folosea. Nu, mai probabil că a finisat-o deja pe urmă, după înrolare şi antrenament, în secret. Cred că a planificat să se retragă încoace şi să trăiască, veşnic de mult. Dar a ales să se sinucidă, cu aşa capacităţi, şi încă demonstrativ...nu-l prea înţeleg. Nu înţeleg şi de ce dupa sinucuderea lui şi dezertarea mea plutonul nostru nu a continuat lucrul, guvernul nostru nu a cîştigat, totul acum e într-un echilibru fragil, nu atacă nici o parte. Deduc doar logic că ceva s-a întîmplat cu tot plutonul, nu este funcţional, şi ăştea au ramas cu forţe egale, temîndu-se să atace. Acum acumulează arme, de distrugere în masă, să fie prima lovitură şi ultima, definitivă. Atacînd unul, imediat atacă al doilea cu toată forţa, scenariu răsrugumat, dar cel mai uman, totul se face praf. Aşa va fi, dar eu fac avioane antice, bizar...
După ce demontez scăunaşul, volanul şi pedalele din maşină, găsesc o cutie mare de baterii solare, iată şi sursă energiei, soare este aici de ajuns. Le despart atent în secţii mai mici, le lipesc de aripi, conectez toate cablurile, releurile şi fac un pas înapoi să vad ce s-a primit. „ Vai, mă doare, m-ai călcat pe picior, uuuîîî!!” – nu l-am observat că stătea cu gura căscată din urma mea, chiar am uitat de existenţa lui, nu mă pot nicicum deprinde. „Hai nu scînci, să nu mai stai în urma mea. Nici în faţa mea, să nu mi te încîlceşti în picioare. Stai alături de mine, tot timpul, bine?” – am spus şi mi-am dat seama de simbolismul frazei – alături, la egal, tot timpul...Timp, iarăşi timpul, noţiunea asta abstractă, atît de efemeră, dar importantă. Iar ca să induci starea de temponegaţie trebuie să uiţi de el, să-l elimini, să intri într-o meditaţie infinită...
„Uite, ţine ochelari, ca la piloţi adevăraţi, manuşi. Nu te-am întrebat, îţi place avionul, şi nici nu zici?” – a terminat plânsul şi tot se uită cu ochi rotunzi pe jumatate de faţă, în care se reflectă aripile orbitor de stralucitoare, silueta simplă, dar elegantă, elicea vopsită în roşu, i-am pus chiar şi roţi de la un cărucior. Admir şi eu ce s-a primit, am băgat în el tot ce mi-am dorit în copilărie cred că şi simt un fior de bucurie copilărească alături de el. „Îmi place. Dă să zbor, să vad dacă-i bun.” – mda, cam sec răspunde, nu mai sare şi nu strigă..s-o fi supărat, nu înţeleg. O să caut în bibliotecă cărţi de psihologie a copiilor.
„Aici este selectorul de viteze, trei poziţii, uite, ăstea-s cifrele 1,2 şi 3, clar? Merge la fiecare tot mai repede. Aşa, te ţii de volan bine şi poţi să-l roteşti. Şi mai poţi să mergi în urmă, mai ales dacă începe să ţi se învîrtă capul, apeşi pedala asta, şi tot de selector, cobori viteză mai mică. Butonul ăsta mare opreşte motorul, dacă te simţi rău, te saturi sau mai ştiu eu ce, apeşi pe el, şi pedala astlaltă e frâna, te opreşti mai repede. Hai, dă-i drumul!”
Se roteşte de jumate de oră şi nu se mai satură, ei lasă, că soarele acuş apune şi i se termină combustibilul. A mers primele cercuri încruntat şi concentrat, a mai selectat, frînat şi acum merge la maximă viteză bombănind comenzi, strigînd ceva injurături la adresa nu ştiu cui, îngînă o melodie simplă, probabil compusă acum de el...
VI
„Dacă porneşti temponegaţia şi încerci ceva să faci, copilul tău va muri imediat, crede-mă, am găsit o soluţie cum să te pun la punct!” – ofiţerul are o faţă cu trăsături corecte, e blond şi binevoitor, dar ştiu aşa tipi, o să mi-l bată, omoare uşor, satisfăcîndu-şi complexul din copilărie cînd era bătut de toţi, căci de mici sunt nişte lichele şi se simte. „ Poţi să nu te lauzi tare, am înţeles că mi-aţi fixat poziţia şi aţi conectat datele la un trigger de armă, mă mişc şi ea împuşcă...ce vreţi?” „Uite mă ce deştept eşti, deşteptăciunea te-a făcut să dezertezi, atunci cînd victoria noastră era aşa aproape, trădînd guvernul care te-a scos din mocirlă, dotat cu aşa capacitate şi antrenat?” – sper ca asta-i tot ce vor, să-mi ceară socoteală, găsesc o cale cum să le-o plătesc, acum trebuie să fiu calm.
„Şi aşa deştept cum eşti, macar întelegi cum te-am găsit, domnul unit Y**? ” – întradevăr, cum au aflat, găsit şi furişat, nici nu am reuşit să reacţionez cumva? Nu mai contează, mă uit numai la el, stă lînga un soldat şi are aceeaşi expresie din internat, toate străduinţele şi incercările mele, avionul...se şterg iată aşa brutal. „ Nu mă interesează. Zii, ce vrei, ce vor, ce vreţi.” „Ooo, domnul unit crede că poate vorbi aşa arogant cu reprezentanţii guvernului adevărat?! Te greşeşti, trădător mîrşav ce eşti!!” – face un gest de a lovi copilul şi bate cu bocanul oţelit în avion, nimereşte în carcasă, ea rezistă...se enervează şi mai loveşte, plasticul se îndoaie, apoi plesneşte cu cioburi de oglindă, şi acum în cioburi se reflectă ochii mari inundaţi de lacrimi, ridul prea timpuriu de pe frunte, gura obijduită...
„Deci, plutonul vostru a fost exterminat, din cauza voastră toţi au luat-o razna, se putea ajunge la situaţie de răscoală şi am acţionat preventiv şi promt. Vei fi exterminat şi tu, păcate ai de ajuns, nu înainte de a îndeplini o ultimă misiune. Inamicul are concentrat într-un punct de comandă acum comandanţii cei mai importanţi şi autoritari, pregătesc atacul. Îi lichidezi şi mai departe avem noi grijă să finisăm cum trebuie războiul, şi fără ajutorul plutonului vostru de aiuriţi.” „Oricum fără ajutorul unui unit nu o puteţi face, apelaţi la mine.” „ Tacă-ţi gura, tot noi am investit imens în voi şi ne eşti dator chiar şi după moarte!” – reprezentantul guvernului a vrut să-mi impună de la început autoritatea-i, pastrînd o mască dură şi indiferentă, dar nu mult timp i-a reuşit. Îs tot mai agitaţi şi nervoşi, se apropie ora apocaliptică şi încep să-şi reamintească că vor să trăiască, cînd degrabă vor muri. „Acum du-te la ofiţer să-ţi dee detalii...şi să-ţi vezi progenitura.” – a mimat o compătimire, sau poate că acum simt şi ei ceva, dar e tîrziu.
„Uite cine a venit la noi, tăticu! Spune taticului buna ziua, apoi la revedere, mai precis adio!” – blondul savurează din plin aceste vremuri, dintr-un nimic acum a ajuns destul de sus, şi dacă se ruinează totul, se linişteşte că pentru toţi se va ruina. Dar poate prea îl supraapreciez şi nici aşa gânduri nu are. „Nu vorbi cu copilul aşa, nu e un idiot ca tine. Reprezentantul a zis să te porţi bine cu el, ca să fiu şi eu mai motivat, aşa că vezi.” – am trişat simplu, dar pe loc a luat mâna care apasa insuportabil capul mic ce nu mă pierdea din priviri, dar nu spunea nimic. Nu mă puteam uita la el direct, un ghem in piept s-a malformat şi nu puteam respira, dar am continuat să ascult atent datele informative şi am privit materialele aferente.
„Te întorci pînă la data fixată. Nu te întorci, băiatul va muri. Nu îndeplineşti misiunea – va muri. Dacă cumva îţi dă în cap să treci de partea inamicului, va muri, şi-ţi garantez că nu foarte simplu cum în cazurile precedente. Aici ne găseşti, acum cronometrul e pornit, marş la treabă, unit, şi nu-mi cere să-ţi ei rămas bun, cu tine nimeni nu a zis să mă port frumos, ha!” – măcar îi arunc o privire, se pare că nu-i deloc încurăjătoare după cum a citit-o.
VII
Nu a fost uşor, dar nici foarte greu, dintr-o plăcere sadică ucideam aşa incît după ce terminam şi ieşeam din temponegaţie, în jur izbucneau havuze de sânge, oamenii exploadau bucăţi flioşcăite, alţii acompaniau tabloul cu urlete de diferite tonalităţi şi durate, chinuindu-se în agonii setate de mine, flash-uri de explozii şi incendii amplasate cu grijă iluminau capodopera din unghiurile perfecte. M-am cam copleşit de pictura post-mortemistă şi am trecut de termen, mă grăbeam acum să reuşesc un ultim acord.
Sătul de artă, guvernul şi comandanţii noştri am făcut pur şi simplu să dispară, fără trupuri, făra simboluri, i-am dizolvat în acizi, ars în reactoare, aruncat în sistemul de salubrizare. Soldaţii de rând, gardienii, pe unii numai într-o comă temporară i-am băgat, inutilă îndurarea, dar obosisem şi frica de a-l pierde mă dezaxa.
Intr-o încăpere lunga, dar slab luminată, sute de trupuri mici imbrăcate în uniforme negre stăteau lipite de pereţi şi colţuri...nu, asta a fost la început, acum numai unul e într-un ungher, din nasul cârn îi curg muci cu sânge, pînă la barbă amestecîndu-se cu lacrimi, facînd să usture buzele zdrelite. Pumnii de pitic sunt puternic strînşi şi bat de perete, picioarele frămîntă o băltoacă vîscoasă, sunt pe cale să-mi pierd raţiunea, dar mă ţin. Năpârca î-şi ştergea degetele cu batista şi îngîna un cîntec copilăresc, cu o expresie similară, am avut dreptate de complexele lui. O lovitură scurtă îi fărîmă cartilajul traheii, e de ajuns să nu-i aud vocea de poponar educat. Fără nici o temponegaţie, lent, metodic îi împlînt nasul în perete, de multe, multe ori, pînă nasul nu mai există pe mutra lui care a căpătat o alură şi mai infantilă. Continui metoda pînă în mâini nu-mi rămîne doar un smoc de fire blonde şi piele rumegată de aşchii osoase, păcat cu nu simte fără creer, a-şi face aşa cu tot trupul lui. „ Nu te uita la asta, şterge-te şi hai să reparăm avionul.” – aşa şi face, mi-a cuprins piciorul şi sterge obrajii de pantalonii mei, râzînd un pic răguşit, atît de familiar. Prima dată îmi trec palma prin părul lui, ea nu mai simte contradicţii, posibil că mă deprind deja.
„Tăticule, dar dacă am să vreau şi noaptea să zbor, cum să facem fără soare?!” – se coboară încrezut, azi iar pînă la asfinţit s-a tot rotit. Acolo unde soarele îşi trage ultima rază după orizont, îl inlocuiesc cîteva ciuperci la fel de orbitoare, care se extind rapid şi se apropie. Îl iau de mână şi-l întorc cu spatele. „Noaptea asta hai sa dormim, vedem între timp ce inventăm..vedem...între Timp.”
