Disolved in 3F

Capitolul XII. Comprehensiv

   ...Mă bate cineva cu barosul peste tâmplă, îmi cedează ţeasta şi se îndoaie, tensiunea intercraniană ţâşneşte prin orbite, ridicându-mi pleoapele şi altă durere loveşte ochii injectaţi, durerea şi spaima de lumină. Barosul loveşte puternic în uşă acum, mă scurg din pat şi o deschid nervos. „Bună ziua, dumneavoastră sunteţi pregătit pentru lumea de apoi?” – figurile masive de bodyguarzi, feţele cu cicatrici de luptători nicicum nu se leagă cu ce se prezintă ei - „martorii lui Iohuia”, doar expresia tâmpă din ochi e identică. Inceară unul tacticos să pătrundă în cameră, tot înşirând standard despre dragostele către, spre şi invers, dar eu urăsc să mă forţeze cineva şi stau ca o stâncă. O clipă ezită, miraţi de puterea ce nu o aşteptau dintr-un trup mediocru şi frânt de oboseală, apoi ambii mă teleportează înapoi în pat cu o zvârlitură. Închid atent uşa, cu batistele imaculate şterg scaunele şi se aşează.
   ”Spune te rog, uite, suntem cam de o vârstă, pare-mi-se am învăţat împreună, într-un torent... cum poţi tu să-L renegi? De ce te consideri mai deştept şi mai deosebit?! Şi nu-mi spune de matematică şi logică, pe mine de exemplu matematica şi fizica particulelor elementare m-au convins şi mai mult în existenţa Lui, aşa lucruri complexe nu pot apărea de la sine!!” „ Ieşiţi din casa mea, nu mă interesează zeii şi duhurile voastre demult, nici nu mă gândesc la sensuri, mi-i indiferent. Şi încă, băga-mi-a-şi în morţii voştri, ce fel de dragoste şi toleranţă propagaţi dacă întraţi forţat şi agresaţi, boi zombaţi ce sunteţi?!” – orice cuvânt îmi provoacă o durere surdă în abdomen, m-au şi lovit deci gorilele, nu, asta eu nu las aşa. „Demult te urmărim şi nu mai putem să te lăsăm în ghiarele necuratului, viaţa ta e o amestecătură penibilă de alcool, droguri şi desfrâu, plus muzica satanică, ce nu numai o asculţi, dar şi o scrii, şi încă o propagi. Câte suflete, mai ales de femei, ai zdrobit tu, le-ai atins cu negreaţă nihilistă şi intoxicat să nu să se mai bucure de cadoul suprem al Lui - viaţa?! În urma ta rămân doar coji de speranţe şi cioburi de deznădejde; complexe de inferioritate şi frica de suferinţă, atât de iscusit scoase de tine la suprafaţă... nu se mai poate! Eşti periculos, mai ales că nu poţi să te limitezi doar la autodistrugere, tinzi să ei cu tine cât mai mulţi... de-ai folosi capacitatea asta sub torţa luminoasă a Unicului! De fapt, chestia asta o aranjăm noi, suntem ferm convinşi că Duhul Sfânt insuflat de El la naştere şi întărit la botez va învinge, vei sluji Domnului nostru cu mult zel şi-ţi vei ierta careva păcate, pentru viaţa de apoi!” – cât timp au ţinut discursul patetic m-am sculat, am băut un gât de apă şi am luat din sertar ciocanul şi cuţitul cel mai mare. „În mă-ta, tat-t-o şi sfântul duh să mă fut!!” – a reuşit numai să acopere faţa cu mâinile, lovesc prin ele cu ciocanul, lovesc apăsat de pătrunde până la os, cu cuţitul îl ciopârţesc pe celalalt în burtă, dar până îi cad maţele pe jos reuşeşte să-mi aplice un pumn greu de muribund disperat în tâmplă, acolo unde au pregătit locul cu barosul... îmi sar bucăţi de creier şi se amestecă cu acelea întinse pe perete deja, se întunecă.
   „Doreşti un pahar de limonadă răcoritoare cumva?” – ameninţător, legionarul roman a tras pe jumătate din teacă sabia şi aşa însângerată. „De cea din fiere de lupoaică amestecată cu fierea barbarilor nesupuşi?” „Aha” – rânji şi o fixă la loc. „De ce continui să te temi? În loc să scapi de o frică mare, o divizezi în mai mici şi le retrăieşti pe fiecare, lasă-te odată, nu ai ce pierde.” „Dar nu mă tem eu de nimic” – răspund mai mult formal, fiind într-adevăr obosit de fobii nenumărate. Chiar şi acum, nu mă simt bine pe câmpul deschis, cenuşiu şi fără nimic până la orizontul care se pierde şi el în negură. Şi ştiu că dacă era ceva, tot avea să-mi fie rău, orice obiect zgâriind retina. Legionarul nu mai este, a rămas doar proiecţia lui pe lobii frontali, cu care continui discuţia. „Ştiu, tu eşti deavorul cela care-mi justifică existenţa acum, ai o misiune şi mă manipulezi. Nu aş avea obiecţii, dar nu poţi face ca să nu simt discordanţele astea, să fiu mai informat poate, să servesc mai conştient ţelului? Sau şi mai bine, să nu ştiu şi simt nimic... dar aşa, rupturi, rupturi; sunt la limită şi nu-s încrezut că voi rezista!” „Hai lasă, de câte ori deja ai pierdut raţiunea, ai fost anihilat, ai sucombat... dar problema-i că continui să te temi. Doar asta îţi încurcă.” „Uşor de vorbit, când cunoşti scopurile şi mijloacele. Necunoscutul – da, de asta mă tem cel mai mult, tu iată nu ai necunoscute programate.” „Uiţi că sunt o frântură de cod, şi am cu mult mai multe necunoscute, fiind foarte limitat în sensul unic predefinit. Cu alte cuvinte, tu faci parte din lumea necunoscutelor şi ele fac parte din tine; eu nu le am în interior, dar sunt o infinitate în exterior, implicit total inaccesibile. Spune acum cine-i în situaţie mai avantajoasă? ” – legionarul îşi taie cu sabia gura la capete desenând un zâmbet interogativ şi ironic. „Nu te teme, asta-i tot ce-ţi pot spune deocamdată. Ai să strângi singur informaţia necesară pe parcurs, restul va fi inutil. Sistematizează ce afli, înţeleg ca-i greu în timp ce eradicatorii te tot dezintegrează încercând să ajungă la mine, dar fă-ţi un reper pe mine şi astfel vei reţine câte ceva.”
   Bine, chiar nu mă voi teme, încep de acum. Înălţimea la care stau e foarte înfricoşătoare, am visat de multe ori cum mă zdrobesc căzând, dar fac pasul şi simt vidul cum ma suge în gaură, sau cum eu mă reped vertiginos în el, cu o clipă înainte de impact realizez că nu mă îngrozeşte deloc, mă detaşez...