Sons of Anarchy

Libertatea adevarată e când nu depinzi  de ceva. Dacă depinzi de drog, nu mai eşti liber. Când cineva îţi va spune că anarchia e în a consuma droguri cât vrei, fiind un protest în faţa interdicţiilor, e clar că el e deja dependent. Spune-i că nu are deloc dreptate,  în dependenţă de oponent, poţi să-i spui că e stupid chiar. Anarchia presupune libertatea de a alege, de a consuma sau nu. Iar când consumi în serie nu mai ai „plăcere” să alegi de a nu te dopa. Ochii lui injectaţi de ura care o vei stârni, decompilându-i complexul, va fi o dovadă în plus că ai dreptate. Învaţă să utilizezi drogul potrivit la un moment potrivit, şi nu scăpa controlul niciodată.

CAPITOLUL XVI. Auto

    Eu nu mă rup!

    Mă bate, mă îndoaie, mă apasă cu aşa putere, încât încep să trosnesc şi curge din mine rumeguşul putrezit, pe toată suprafaţa se cască crăpături, mai mici şi mai mari, dar nu mă rup! Mult timp mi-au insuflat că-s laş, apoi că-s erou, şi din nou laş. Mi-au creat insistent o confuzie încât aproape eram pe cale să mă rup, dar nu am făcut-o, drăcie! 

    Eu am voinţă şi axă, şi le-am avut cu mult mai mult timp în viaţă decât nu le-am avut. Eu am temperamentul de huligan şi rebel, şi cât nu m-aş formaliza, tot neformal rămân. De atâta şi am rezistat, fiidcă un huligan nu este un erou, şi poate sa fie un pic inteligent, destul ca să fie şi un pic fricos. Un erou adevărat e rigid ca monolitul, va rezista sub aşa vânturi devastatoare destul de mult timp, sfârşind în a fi rupt în punctul cel mai vulnerabil. Căci fiecare structură monolită are un singur punct slab ideal, unde aplicând o forţă mizerabilă, spargem naibii colosul. 

    Eu am mai multe puncte vulnerabile, dar ele nu-s atât de ideale, şi-s împrăştiate uniform. Şi când mă bate, se rupe o bucată acolo, de cele mai multe ori inutilă, dar verticalitatea-mi mi-o păstrez. Spre deosebire de erou, îs o structură flexibilă, dar totodată rigidă, fiindcă legătura între punctele mele slabe formează o carcasă exoscheletică. 

    Şi am încrederea că nu mă va rupe, o încredere atât de puternică, încât am impresia că chiar am să mor cu fraza „Să-mi bag pula-n voi de piţipoi şi zgherţoase!” Şi dacă aş fi fost religos, aş adăuga cu mare plăcere , savurând efectul - „Şi să ardeţi în raiul cela al vostru!” Dar chiar şi fără să fiu religois, aşa am s-o spun!

CAPITOLUL XV. Re-post

    Mai citesc o carte pe diagonală şi o arunc obosit la grămadă. Demult nu le mai înteleg, nu pricep scopul autorilor care-și repetă gândurile, schimbându-şi doar numele. Evident e că nu caut la ei soluţii, dar măcar să simt că au simțit și ei ceva mai mult decât condiția de a demonstra existenţa unei raţiuni mai avansate ca la .. ca la cine? Cu cine să ne comparăm? Doar unul cu altul, dar ce fel de experienţă e asta, fără a avea repere diferite?

    Au creat noţiuni efemere , idealuri şi le tot exploatează. Unele şi aceleaşi, pe tot parcursul aşa zisei evoluţii și pretind să le tot ducă la infinit. Stagnare. Indiferenţă. Îmi dau seama acum de originea indiferenţei mele, precum și a frământărilor de a o perturba. Am citit același autor sub diferite fațete mii de ani, inevitabil m-am plictisit și am devenit indiferent. Nu, îmi pare că eram deja indiferent când am inceput să citesc. Atunci nu are nici un sens  ce am concluzionat până acum. Ştiam că am să ajung iar la non-sens, știam. Mi-am autojustificat încă o dată indiferența și stagnarea. Previzibil. Nu mă deosebesc de cei pe care-i critic. Tot așa fac bucla infinită și nici măcar nu aștept apreciere.

    Nici nu se camuflează ca mai inainte, în glasuri interioare sau fantome simboliste. Pe calculator, într-o mesagerie, îmi scrie „Salut, ce mai nou pe la tine?” Știe doar că întrebarea asta ma aruncă la originea psihozei, aşa am început să-l observ. Ridicol, zic că-l observ, când de fapt el e observatorul. Poate el mă observă pe mine și eu pentru el joc rolul de observator? „Alo, nu observi că scriu, sau ce?” Își bate joc, nu, nu sunt eu pentru el nici un fel de supervizor. Eu doar nu pot să știu așa de precis în ce stare e acum și ce gândește. Numai cu condiția că-i un om ca și mine. Oamenii, algoritmii umani, îi știu bine. Acuș încerc.
    „Salut. Observ, și stiu exact că acum te gândești de ce în ultimul timp vorbesc mai puţin cu tine, deseori nu raspund. Dar nu-i din cauza că am pierdut interesul, doar că sunt foarte ocupat acum și nu am timp de nimic în afară de... La tine ce mai nou, cum merge?”  Mă doare fizic și mă impun să scriu asta, dar incleșt dinții și scriu ce așteaptă să scriu. „A, e ok dacă așa, ne gândeam că ne uiți și te distanțezi. La noi totul e bine-mersi. Și ție îți dorim aceeași. Tu doar știi că noi te iubim?”
    Drăcie, iar m-a lovit cu asta, și întotdeuna mă electrocutează, ca prima dată.

    „Bun, hai că eu plec. Salutări,” „Iată așa tot timpul. Dar noi oricum ne facem griji și vom fi alături, pa!”  M-am încolăcit pe podea de la spasmul dureros ce mi l-a trimis drept în abdomen și zgârii parchetul ud de transpiraţie. Îmi zic, a câta oară - „De ce îl tot incerci? Da, e el și nu-i place să fie testat. Fiindcă el te testează, nu invers. Ești masochist, sau ce?”

    Trag un gât de drog, fumez o otravă, dar nu mă lasă. Nici nu poate cu aşa metode primitive. Mă bag în altâ locațiune, dar nu am fost demult pe acolo și am uitat cum să mă port, și că acolo tot ei sunt peste tot. Și cândva eram în stare să mă lupt, să cîștig, fie și temporar. „Hai să vorbim despre plăceri, hai să le simțim, să le savurăm.” Da, da, continuați să mă înjosiți, după ce am trecut prin disecțiile voastre. „Tu ești ca toți, urmărește programul, nu fi stupid.”  Îs ca toţi, lăsați-mă odată dar, vreau să fiu stupid, lăsați-mă! „Super, emoțiile îți demonstrează că nu te deosebești, fii fericit!”  Nu pot, nu vreau, nu-s indiferent ca să fiu. „Și cine a pornit vorba despre indiferenţa-i, a, domnul Logică de Fier?” Nu apelez la logică când sunteți aproape, și sunteți tot timpul.

    Oare cum am putut să pierd într-atât forțele ce-mi permiteau să mă orientez cât de cât? Dar nu m-am orientat cred că nici atunci, era o iluzie tot de ei proiectată.
    „În sfârșit! Acum pot să raportez că individul devine mai stabil și rezultatele îs foarte încurajatoare. Nu mai cer sa fiu transferat și îmi cer scuze de cererile precedente. Cer doar sa nu fie recompilată sursa actuală, sau cel puţin sa fie facută o copie completă, la care să am acces permanent.”

Cuvânt

Îmi iau cuvintele-napoi,
Şi le arunc în stânga-n-dreapta,
Peste voi.

Cuvânt-idee ca o piatră,
Într-o movilă face, iată,
Sau o filosofie sau un fâs.

Cuvântul vid legat de limbă,
De împlutură ce serveşte,
Îl zici uşor, „peşte“.

Negru-cuvânt, blasfemic, ia şi-l cată,
Nu-ţi vine chiar aşa uşor deodată,
De dai să-l scrii în versuri ce instigă,
Când un creştin citi-va-l, tre să-l frigă!
Să-i fiarbă fierea-n maţe pân' s-oftică!

Căutarea de epave

Să scriu nu vreau,
Să vreau nu pot,
Şi nu mai ştiu
Ce-mi mai rămâne.

Să-ndrug prostii,
De dragu vorbei,
Pentru ovaţiile pustii
Al unui public de tăciune.

Or, mort e tot,
Şi moartă toată,
Esenţiala mică gloată,
În vremuri duse-evaporată.

În căutare de epave
Te mişti ca racul înapoi,
Acolo, geniile mârşave,
Demult s-au ofilit în zoi.