CAPITOLUL XIV. Post

    Milioane de operațiuni, învălmășeală de gânduri rupte din context, nu se oprește mașinăria...
Iarăși sunt aruncat in gloată. Nu mă deranjează de altfel, după atâta tratament și mai indiferent sunt, și nu îndrăznește nimeni să-mi calce pragul vidului. Consider că așa e mult mai logic pentru mine, doar nu mă interesează noțiunile de bine și rău.
    Ducea în spate un sac arhaic ce insufla o groază neînțeleasă în urbanopitecii care considerau că știu multe, dar iată că asta i-a deranjat. Se împrăștiau din calea-i, simulînd politețe sau respect intim, dar materia necunoscută pe cît era de terifiantă, cu atît mai mult atirantă.
    „Domnule, nu doriți să-mi vindeți acest obiect vechi? Colecționez diverse... Plătesc bine, să știți!” - a spart unul gheața, dar a primit o recompensă mult mai glaciară, o privire surdă și răspuns tăios: „Nimeni să nu vorbească cu mine!” Imediat s-au apucat să sune plângeri, cei mai sensibili s-au stresat, au plâns și chiar s-au sinucis.
    În secție era răcoare, liniște și foarte plictisitor. Ei erau încă la faza respectării drepturilor și-l întrebau ce are în el. „Nu vorbiți cu mine, am spus! Sunt lucruri care nu vă privesc și chiar mi-i greu să comunic, cu voi.” Au depășit faza, s-au uitat. Nu era nimic, în afară de câteva degete rupte, care a zis că-s ale lui. Au analizat, au suprapus – într-adevăr erau ale lui, lucruri personale și care nu-i priveau, cum a și anunțat. Și-au cerut scuze, dar pentru orice eventualitate au documentat totul minuțios, oricum era plictis.
    Merg mai departe, iarăși tac și nu vreau să aud nimic, dar aici e imposibil. Brusc, încep să-i deslușesc pe observatori, sunt implantați foarte concentrat, totuși biomasa cenușie e net superioară. Ce-i deosebește e o vibrație scurtă în momentul contactului, mi-am programat sa nu-i ating atunci. Dar oricum mă ating ei, va trebui să mă învăț să-i ignor, cât de repulsiv nu ar fi.
    „Nu vrea să învețe, am tot insistat să nu respingă, dar să folosească în folosu-i absolut totul. Numai folosind ceva devii mai puțin folosit de altceva, ideal ar fi deloc. Am obosit să raportez că a fost ales foarte prost subiectul, e o combinație nefastă de incertitudine și încăpățânare absolută, superficialitate și totodată izbucniri de curiozitate adâncă; instabil, dar rigid până la nebunie, și nici nebun cu adevărat nu este. Cer a câta oară transfer, fie asta catalogat și ca un eșec, abandon, dar tot ce vreau e să nu-l mai operez.”
    Nu mai merg, căci și așa nu vedeam mare sens în mișcare, speram doar să scutur din mers diferite rămășițe și să mă îndepărtez. Observ însă că nemișcându-mă mă îndepărtez oricum, numai că și se apropie altceva în loc, deci ambele acțiuni in raport cu migrația continuă sunt nule.
    Iată că i-au zmuls sacul, s-au uitat în el și acum îl bat cu gloata, toți cei curioși. Nu era nimic din ce se așteptau și acum bagă în lovituri toată dezamăgirea și frustrările. Naivul, oare cât  a crezut că va rezista? Să stârnești, apoi să ignori curiozitatea oamenilor e mai periculos chiar decât să le vezi și să le descrii în public gândurile ascunse. Cândva a făcut și asta, a fost maltratat și atunci, a fost devastat într-atât încât de atunci umblă cu degetele rupte în sac și primește numai torente de agresiune.
    M-a adus undeva, evident că nu cunosc nimic și asta devine o obișnuință. Deja nu cunosc nici un loc, oriunde nu ar fi, presupun că am rupt sau pierdut din mers careva legături informaționale.
    Mi-am adus aminte că aveam ceva dispozitive de ghidare, nu le simt prezența, deci și ele au fost înlăturate. Să fie asta o pedeapsă, sau din contra – o eliberare? Nu mai raspunde nimeni nici la întrebarile retorice. A, nu, ca un raspuns s-a stins și imaginea și așa neclară pe care o percepeam, acum îs lipsit total de simțuri și am impresia că nu-s nimic în afară de câteva gânduri  răzlețe...