Capitolul V. Split

   Fumul greu învăluie plămânii schilodiţi, se expiră şi învăluie alţii, rând pe rând, îmbibă suflete şi se îngroaşă, pătrunde prin orbite iar, în ciclu, deja nu mai pot vedea. Însă simt prezenţa celui ce împarte masa asta jegoasă, berea tranchilizantă şi pachetul de ţigări toxice, stă tăcut, ca şi mine de altfel. Mârâială, bombănit, voci înalte, zgomotoase, râsete, înjurături – cu greu mă abţin să nu plec din calvarul cacofonic, se întind nervurile strunite, treptat se adaptează să absenteze din ambianţă.
   „Primăvara asta... nu are sens, atât de plictisitor” - dialogul e banal, cuvinte rugumate de câteva ori, concluzii firesc suicidale, toţi vom trăi şi muri fără sens, pentru ce de aşteptat?
   „Păi fă-o odată, atâta vorbă” - tot banal răspunsul meu, continuăm să sorbim berea şi să discutăm ceva nuanţe muzicale a unor aiuriţi drogaţi, care pretind în aroganţă apartenenţa la forţele întunericului.
   Scena e despărţită în două părţi, în ambele antreuri cu telefoane, la un capăt de fir eu. ”Puteţi să-l.... Nu! Nu pot!! Voi sunteţi de vină, spurcaţilor, nelegiuiţilor şi antihriştilor! Să dea Domnul să plângă aşa şi mamele voastre!!” Urechea ţiuie încă un timp, dar gândurile nu s-au agitat deloc, unde-s ţigările, bricheta, unde-s acum şi ce trebuie sa fac?!
   Păşesc pragul prima dată, nu a permis să vedem intimitatea ce denotă inevitabil umanism. Tensiunea nervoasă creşte cu apariţia mea în progresie, ochi peste ochi examinează simbolurile de pe haine, gesturi şi iar din ochi, am impresia că doar nişte frânturi de minciuni morale şi frica egoistă îi împiedică să se arunce asupra-mi, intuiesc nişte palme, pumni ce mă desfigurează, imaginar încep să-i pălmuiesc şi mai aprig.
   Mirosul e insuportabil; cablul din tavan, pata de pe jos strigă de durere, dar preotul continuă să îmbâcşească rămăşiţele de aer cu rituri. Am revelaţia că-s în local, noi doi, tăcuţi ca de obicei, aceeaşi gălăgie împrejur, fum – puţin ce s-a schimbat. Numai acest jeg, defecaţia fricilor omeneşti, vârful de lance al minciunii, simbolul perfect al ipocriziei, foşnind din bancnotele ascunse sub poală, încearcă să mă impună ceva, să spun, să închin, să plec... Îl lovesc cu un colţ ascuţit în tâmplă, continuu logic mişcările, tresărind de repulsie când zeama din ţeasta lui îmi stropeşte faţa...
   Sunt aruncat la noile pete apărute pe jos, la un moment dat cedez parcă, dar mă reculeg şi-i încep a măcelări ”Nimic niciodată, nu ştiţi! Nimic! Niciodată!!” urlu acompaniind loviturile, iar lui oricum îi este plictisitor...