Capitolul IV. Spiralioză

   În coridorul surd se naşte o stare copleşitoare de sufocare, peste ochi cade o pieliţă opacă, în timpane smoala vâscoasă închide accesul la ultrasunete, care oricum, neauzite, dar continuă sa deregleze legăturile neuronice. Sunt nevoit să ajustez respiraţia şi pulsul, le micşorez considerabil până la limita strict vitală. După încep să înaintez atent, fără a mai conta pe simţurile bruiate, accelerând pe măsură ce mă acomodez fără ele. Deja alerg în goană, mă mir, cum oare ştiu că urmează o cotitură sau o coborâre bruscă. Ce fel de viziune interioară s-a activat, care-i mecanismul? Parcă simt undeva prezenţa unor echipamente programate ce-mi ajută, poate-s în haine, care-s simple, dar stranii de altfel, poate-s chiar implantate, nu sunt sigur, dar cert e că se activează doar aici. Iată şi acum creierul generează un fel de alertă roşie, în faţă se zbate o creatură, înţeleg că accelerez drept în ea, şi ea mă aşteaptă, dar nu opresc nici opresat de un val de groază instinctuală. Din plin o lovesc şi continuu să trag cu înverşunare cu toate membrele, îmi pare că am ceva arme sau instrumente în mâini, doar nu le văd, şi valul meu de frică trece la ea, fuge urlând cu note speriate, caută să se autodistrugă chiar, numai să nu-mi mai nimerească în cale. „Oho, şi eu care mă temeam... pai aici mai straşnică entitate nu-i ca mine, dar cine-s de fapt?!” Nu urmă răspuns şi dispăru repede şi întrebarea. Sunt ce sunt şi merg mai departe să explorez, chiar dacă mi se şopteşte că am fost de nenumărate ori aici, sunt cunoscut şi cunosc totul bine, cunoştinţa poate şi îndeplineşte funcţia de dispozitiv orientativ, dar nu contează, nimic nu contează...
   După un infinit tunel, trecut în viteză fără nici un fel de acompaniament, sau ciocniri, altfel de percepţii îşi fac loc în şirul de imagini. Tunelul e metalic, multistructurat ca materie, e o protecţie, de organic, sau invers, sau e mai degrabă e un aliaj din ambele pentru ambele. Apar şi uşi sferice, care printr-o neînţeleasă metodă mă transferă imediat pe o parte şi alta, nu ating sau trag nimic, doar mă apropii şi ea cu vuiet sanguin, printr-o mişcare spiraloidă, dezintegrându-mă parcă, mă aruncă într-o cameră deja mai luminoasă, într-un bazin cu lichid cald. „Teleportare, sau ce dracu, dar nu cred chiar aşa de banal să fie, şi în general, ce fel de ştiinţă aici? În locul ăsta, ştiinţă, sau science fiction?!!” Chiar râd...
   Mă împiedic de un picior zvelt, genunchi proeminent, dar acoperit neted cu piele fină şi aromată. În bazinul de-o şchioapă câteva trupuri dezgolite culcate graţios, absorb în linişte şi lent lichidul. Incredibil, sunt umane, chiar se scoală şi mi se uită în ochi, în suflet, mă ating tandru, endorfinele tot spiral mă înmoaie, mă îmbată, roiesc, roiesc... Fiecare trăsătură e atât de familiară, toate curburile corpurilor sunt perfecte anume mie, culorile şi mirosurile mi se potrivesc, dar mai ales felul de a mişca expresiv în tăcere. Ştiu că am să mai vin, întotdeauna sunt aşteptat, aici e locul orgastic din vise.
   „Păi asta nu-i un vis deja?” – ca de obicei, controlorul încearcă să ironizeze retoric. „Câte ori trebuie să fie repetat enunţul, nu are importanţă, chiar dacă nu-i vis; însă nu este, dar ce este – ştii tu; sau dacă nu ştii, nu contează iar!” – cine poate să mă distreze mai bine ca acestă maşinărie încâlcită care nu există fără autoretorică?
   Uşa exercită spirala, iar tunele securizate... Din inerţie reflectorie se iau câteva umbre din urmă, dar după ce mă scanează, se retrag isterizate, fug, fug şi din calea mea, şi într-o rază vastă mă evită...
   „Aşa, am dat de ieşire deci...” – îs la suprafaţă, cu faţa la intrarea în galerii, ceea ce mă derutează - am ieşit sau urmează să intru? Clar de lună, planeta parentală, clădirea e standart moştenită de la un regim totalitar. Dar nu e chiar standartă, stau pe un zid de piatră care porneşte mai jos de nivelul solului şi e parte a unui cavou imens pavat, care te îmbie să te zdrobeşti imediat. În zidul opus, apăsat pe jumătate de o placă de beton,  şi sunt câteva uşi masive din fier ruginit, una lipseşte şi descoperă întunecimea care m-a pus pe gânduri.
   Din nou senzaţia de deja-vu induce un scurtcircuit, spiraliozele mă descarcă din sistem, dezintoxicare, demagnetizare, dematerializare...