Capitolul III. Mitoligie

...Tresărisem surprins de un urlet sfâşietor..”Ptiu, drăcie, parcă mi-am  zis de multe ori că nu mă tem de nimic, ce-i cu laşitatea asta?”- începu să se mişte gândirea, amorţită şi aparent inexistentă până acum. Negreaţa îşi schimbase gradientul între timp spre unul mai cenuşiu, deci am perceput mai atent locaţia. Un drum, abia desluşit intuitiv; imitaţie de vegetaţie negricioasă, scundă şi chircită pe o întindere sură. La o oarecare distanţă, aici e totul relativ, herpera, aşa mi s-a asociat buruiana, acoperea nişte ruine de un negru mat. De acolo simţisem fiorul ce m-a alertat, urletul şi fiara, ceva acolo se mişca, acutizându-mi simţurile.
   Eu stau pe o platformă dură şi pietroasă, iar picioarele mi se înclee într-o mâzgă şi ea foarte întunecată şi consistentă, e peste tot, cu greu fac ceva paşi. „Interesant, e a fiarei? Îmi pare că-i a mea.” - ironiză mintea cum era deprinsă, foarte iritant. „Totul aici e al tău, tocmai de atâta şi eşti aici” – continuă paradoxeala.
   „În tine, sau deasupra ta, sau în baie sus în colţ, este un demon; el îţi provoacă gândurile astea sumbre, scriitura, nihilismul şi ura de zei. El a vorbit cu mine, şi a zis că ma alungă, adio dar.” – mi-a spus o complexată.
   Chiar dacă mi-am zis că e un aiur pur omenesc, ce nu mă priveşte, iată-mă aici, căutând să-l întâlnesc... brusc s-a repezit perfect aderând pe mâzgă, deci, pentru asta e... reuşesc să observ un corp lipicios, dar şi dur, desenul geometric pe spate, mutra e într-o mască de ceaţă ce absoarbe vederea, o pierzi dacă încerci să vezi, renunţ. Mâna caută o sabie la spate, la brâu, dar e târziu, m-a încolţit atât de dureros anume de ea! Cu cealaltă lovesc, surprinzător de calm, fiind devorat deja bine în grohăială şi trosnet de oase.
   „E carbon, ceva de tipul” – ordonatorul neuronic concluzionează. „Aha, mai eşti!” – zâmbesc interior, ce n-am făcut râzând, şi cu mai mare putere îl tot lovesc până răzbat, împlânt degetele şi rup cu cruzime drogantă din carnea lui, mă scald exaltat în lichide, ce clipă de extaz!
   ...Deja nu mai lupt, nu-l mai caut, mi-e indiferent. Se mai împleticeşte din urmă câte-o dată, îngânând familiar, nu-i atrag nici o atenţie şi se ascunde supărat.
   Cunosc mitologia, cu zeii am dat mâinile, apoi ne-am scuipat reciproc în ele; demonii stau la masă, pe umeri, pe spate, nerăbdători şi flămânzi... Plictiseală, ce plictis! Un alt ciclu se declanşase...