Capitolul II. Imitaţie

...Strigă toţi, şoptesc, chiar şi în vuietul transportului se aude clar ”Fă-o! Acum!! Ce importanţă are?!”... Fiind în realitate - cutie metalică bucşită la ora de vârf matinală cu trupuri, cobor neajungând şi mă las istovit pe un scaun scuipat din staţie. Caut în jur metoda, hotărând la modul cel mai serios să o fac acum, dar nu o găsesc, nici măcar un ciob de sticlă pe jos.
   Ajung iarăşi la terminalul sistemului, locul de muncă, şi mă copleşeşte din nou durerea de cap şi negura din suflet. „Suflet, suflet... sufletul şi dumnezeii mă-tii!”, mă înfurii banal cu aceleaşi cuvinte uzuale şi bag în căşti ceva frecvenţe acute. Le smulg peste un timp scurt înjurând, nu merge terapia aşa de eficientă cândva, nu-i acel gol universal ce substituia „sufletul” actual, care nu mă lasă o secundă relaxat, sar în picioare şi merg nervos spre iluzia intoxicării cu nicotină. Una după alta, ard câteva bucăţi şi trupul obosit, intoxicat şi subnutrit amplifică mai rău durerea generală. Unu, doi...... gata... m-am pierdut, negreaţa acoperă conştiinţa... pierd minţile, sau mor... indiferent... e inevitabil, straşnic... asta am vrut?!... Trei, patru - inima laşă a evadat, pupila se micşorează şi percepe iar... am mai trecut peste o imitaţie în care s-a mai dizolvat ceva uman, sau umanist, sau omenesc, sau sufletesc, moral... deja încep să strig în glas, amestecuri de înjurături, blasfemii şi cuvinte aleatorii, un fel de vrăjeală, aiur ce reflectă haosul meu de care caut să scap şi ma desfigurez mai tare.
  Singurătatea, atât de căutată şi benefică, apasă greu, dar societatea şi mai puternic, infinit mai tare, deci nu am scăpare, mă zbat şi urlu, face puţin mai uşor, şi apoi iar se repetă ciclul... ”Lasă-mă! Sau ia-mă!! Sau măcar ceva!!!”... în gol, în vid...