Putrezirea continuă

Capitolul I. Generalitate

   Smuncii capul de pe perna fierbinte şi udă... Altă dimineaţă, chipurile frumoasă, mă izbi în ochi cu raze ultraviolete, risipind realitatea visului, da, visul era realitate, şi tot mai confortabil mă simţeam în el. Cu atât mai desolant pluteam în acest calvar numit viaţă, tot mai insuportabile erau dialogurile.
   - Buna dimineaţa! Ce mai nou?!! O zi bună! Mă atacau oamenii, smunceau din mine, mă gâtuiau cu vorbe, vorbe...
   Eram conştient că se dezvoltă o aşa numită dereglare, puteam analiza orice impuls sau sentiment, dar nu mai vroiam să revin la acel „normal”, să îmbrăţişez valorile general umane, transcendente din spiritual în material şi invers. Sfârşit-Moarte-Deces, repetam mantra în fiecare zi, dar nu puteam realiza acest adevăr până la capăt, şi tocmai asta mă dezechilibra, neputinţa de a trece de o parte sau alta. Eram parcă pe o muchie ce desface existenţa de neant, dar ce mai! şi aia nu era; poate puţin mai clară rareori, cu atât mai ambiguă. Peste zilele ascetice si fără dorinţe brusc se prăbuşeau incadescenţele specifice turmei sociale, carnea solicita carne, drogurile mintale se alimentau cu cele sintetice, şi peste tot domina cuvântul, umplea golurile până absorbea în întregime şi înlocuia chiar acţiunea. Nu înţelegeam , făceam parcă integral parte din acest sistem autoprogramat, îmi plăceau multe lucruri, aveam multe dorinţe şi visuri, ambiţii de a dovedi ceva, dar totodată le uram şi periodic le respingeam. De cele mai mult ori făceam haz de dualitatea asta a mea, complăcându-mă chiar, lăudându-mă cu acea complexitate personală, dar mai şi înnebuneam, simţind un început de boală psihică. Generam multă energie şi atrăgeam oameni, cu timpul însă am ajuns să-i resping cu emanări de negativism, ei şi! ziceam şi mergeam mai departe dispreţuindu-i. Am zis mergeam? Aşa-mi părea, de fapt cădeam continuu în întuneric. Falsitate-n gânduri, devin normă. Normalul devine fals, totul e fals şi ca să mă agăţ măcar de ceva repet - Sfârşit-Moarte-Deces. O da, cea mai potrivită alegere!
   Sunt un străin aici şi acum, aruncat cu cinism într-un mediu ostil mie, ostil sunt şi eu faţă de dânsul, ne urâm reciproc şi nu se mai termină concubinajul ăsta murdar, mai este atâta glod să înghit, cel mai consistent fiind cel generat de mine, îl rugum şi-mi pare uneori gustos, uneori mă întoarce pe dos de la el, şi atunci mi-i greaţă în deosebi de mine însumi, căci nu sunt în stare măcar să mă alimentez cu propriile produse...

Toxicoza moto

Vizorul tras multicolor reflectă asfaltul,
Zmuncit nervos în părţi de cauciucuri roase.
Vibrează înalt şi şuieră metalul,
Fiori adrenalinici fulgerând în oase.

În degete zvâcneşte pulsul fiarei,
Ce urlă schingiuită prin tendoane oţelite
Prin ombilic sugând nesăţios petrolul,
Ascunde încă multe forţe ne-mblânzite.

Torentul vântului nu cruţă gânduri, doar reflexe,
Direcţionează eschepismul din realitatea proastă.
Efort dozat reflectă pe manete simbolismul,
Singurătăţii drumului în depărtarea vastă.

Tăcerea e crudă, dar şi cuvintele dor
Cînd nu-s necesare devin tot mai grele
Se zbat ca o fiară de-o plasă confuză
O grilă din fals şi durere ascunsă. 

Vibrează-n piept energii dezolante
Menţin contradicţii, dezvoltă mistere
În  noapte coşmarul se-afundă in vise
Întinde la maxim  orice strune atinse 

Şi ele plesnesc pe rând peste simţuri
Le biciuie crud, cum se merită totul
Ce face din noi nişte orbi cu egouri
Să tot rătăcim prin pustiu cu  ecouri.  

Iar hidrele muşcă cu colţi veninoşi
Au tot stăpînit  de o vreme destulă
Să poată acum jupuind pielea udă
Frânturi de nervuri să atingă cu ciudă. 

Distant urmăresc tortura trupească
Ajung pînă aici picături schingiuite
Rămine s-aleg – să rămîn în derută
Sau totuşi să plec fară vorba cerută.

Dog eat dog