Capitolul IV. Spiralioză

   În coridorul surd se naşte o stare copleşitoare de sufocare, peste ochi cade o pieliţă opacă, în timpane smoala vâscoasă închide accesul la ultrasunete, care oricum, neauzite, dar continuă sa deregleze legăturile neuronice. Sunt nevoit să ajustez respiraţia şi pulsul, le micşorez considerabil până la limita strict vitală. După încep să înaintez atent, fără a mai conta pe simţurile bruiate, accelerând pe măsură ce mă acomodez fără ele. Deja alerg în goană, mă mir, cum oare ştiu că urmează o cotitură sau o coborâre bruscă. Ce fel de viziune interioară s-a activat, care-i mecanismul? Parcă simt undeva prezenţa unor echipamente programate ce-mi ajută, poate-s în haine, care-s simple, dar stranii de altfel, poate-s chiar implantate, nu sunt sigur, dar cert e că se activează doar aici. Iată şi acum creierul generează un fel de alertă roşie, în faţă se zbate o creatură, înţeleg că accelerez drept în ea, şi ea mă aşteaptă, dar nu opresc nici opresat de un val de groază instinctuală. Din plin o lovesc şi continuu să trag cu înverşunare cu toate membrele, îmi pare că am ceva arme sau instrumente în mâini, doar nu le văd, şi valul meu de frică trece la ea, fuge urlând cu note speriate, caută să se autodistrugă chiar, numai să nu-mi mai nimerească în cale. „Oho, şi eu care mă temeam... pai aici mai straşnică entitate nu-i ca mine, dar cine-s de fapt?!” Nu urmă răspuns şi dispăru repede şi întrebarea. Sunt ce sunt şi merg mai departe să explorez, chiar dacă mi se şopteşte că am fost de nenumărate ori aici, sunt cunoscut şi cunosc totul bine, cunoştinţa poate şi îndeplineşte funcţia de dispozitiv orientativ, dar nu contează, nimic nu contează...
   După un infinit tunel, trecut în viteză fără nici un fel de acompaniament, sau ciocniri, altfel de percepţii îşi fac loc în şirul de imagini. Tunelul e metalic, multistructurat ca materie, e o protecţie, de organic, sau invers, sau e mai degrabă e un aliaj din ambele pentru ambele. Apar şi uşi sferice, care printr-o neînţeleasă metodă mă transferă imediat pe o parte şi alta, nu ating sau trag nimic, doar mă apropii şi ea cu vuiet sanguin, printr-o mişcare spiraloidă, dezintegrându-mă parcă, mă aruncă într-o cameră deja mai luminoasă, într-un bazin cu lichid cald. „Teleportare, sau ce dracu, dar nu cred chiar aşa de banal să fie, şi în general, ce fel de ştiinţă aici? În locul ăsta, ştiinţă, sau science fiction?!!” Chiar râd...
   Mă împiedic de un picior zvelt, genunchi proeminent, dar acoperit neted cu piele fină şi aromată. În bazinul de-o şchioapă câteva trupuri dezgolite culcate graţios, absorb în linişte şi lent lichidul. Incredibil, sunt umane, chiar se scoală şi mi se uită în ochi, în suflet, mă ating tandru, endorfinele tot spiral mă înmoaie, mă îmbată, roiesc, roiesc... Fiecare trăsătură e atât de familiară, toate curburile corpurilor sunt perfecte anume mie, culorile şi mirosurile mi se potrivesc, dar mai ales felul de a mişca expresiv în tăcere. Ştiu că am să mai vin, întotdeauna sunt aşteptat, aici e locul orgastic din vise.
   „Păi asta nu-i un vis deja?” – ca de obicei, controlorul încearcă să ironizeze retoric. „Câte ori trebuie să fie repetat enunţul, nu are importanţă, chiar dacă nu-i vis; însă nu este, dar ce este – ştii tu; sau dacă nu ştii, nu contează iar!” – cine poate să mă distreze mai bine ca acestă maşinărie încâlcită care nu există fără autoretorică?
   Uşa exercită spirala, iar tunele securizate... Din inerţie reflectorie se iau câteva umbre din urmă, dar după ce mă scanează, se retrag isterizate, fug, fug şi din calea mea, şi într-o rază vastă mă evită...
   „Aşa, am dat de ieşire deci...” – îs la suprafaţă, cu faţa la intrarea în galerii, ceea ce mă derutează - am ieşit sau urmează să intru? Clar de lună, planeta parentală, clădirea e standart moştenită de la un regim totalitar. Dar nu e chiar standartă, stau pe un zid de piatră care porneşte mai jos de nivelul solului şi e parte a unui cavou imens pavat, care te îmbie să te zdrobeşti imediat. În zidul opus, apăsat pe jumătate de o placă de beton,  şi sunt câteva uşi masive din fier ruginit, una lipseşte şi descoperă întunecimea care m-a pus pe gânduri.
   Din nou senzaţia de deja-vu induce un scurtcircuit, spiraliozele mă descarcă din sistem, dezintoxicare, demagnetizare, dematerializare...

Capitolul III. Mitoligie

...Tresărisem surprins de un urlet sfâşietor..”Ptiu, drăcie, parcă mi-am  zis de multe ori că nu mă tem de nimic, ce-i cu laşitatea asta?”- începu să se mişte gândirea, amorţită şi aparent inexistentă până acum. Negreaţa îşi schimbase gradientul între timp spre unul mai cenuşiu, deci am perceput mai atent locaţia. Un drum, abia desluşit intuitiv; imitaţie de vegetaţie negricioasă, scundă şi chircită pe o întindere sură. La o oarecare distanţă, aici e totul relativ, herpera, aşa mi s-a asociat buruiana, acoperea nişte ruine de un negru mat. De acolo simţisem fiorul ce m-a alertat, urletul şi fiara, ceva acolo se mişca, acutizându-mi simţurile.
   Eu stau pe o platformă dură şi pietroasă, iar picioarele mi se înclee într-o mâzgă şi ea foarte întunecată şi consistentă, e peste tot, cu greu fac ceva paşi. „Interesant, e a fiarei? Îmi pare că-i a mea.” - ironiză mintea cum era deprinsă, foarte iritant. „Totul aici e al tău, tocmai de atâta şi eşti aici” – continuă paradoxeala.
   „În tine, sau deasupra ta, sau în baie sus în colţ, este un demon; el îţi provoacă gândurile astea sumbre, scriitura, nihilismul şi ura de zei. El a vorbit cu mine, şi a zis că ma alungă, adio dar.” – mi-a spus o complexată.
   Chiar dacă mi-am zis că e un aiur pur omenesc, ce nu mă priveşte, iată-mă aici, căutând să-l întâlnesc... brusc s-a repezit perfect aderând pe mâzgă, deci, pentru asta e... reuşesc să observ un corp lipicios, dar şi dur, desenul geometric pe spate, mutra e într-o mască de ceaţă ce absoarbe vederea, o pierzi dacă încerci să vezi, renunţ. Mâna caută o sabie la spate, la brâu, dar e târziu, m-a încolţit atât de dureros anume de ea! Cu cealaltă lovesc, surprinzător de calm, fiind devorat deja bine în grohăială şi trosnet de oase.
   „E carbon, ceva de tipul” – ordonatorul neuronic concluzionează. „Aha, mai eşti!” – zâmbesc interior, ce n-am făcut râzând, şi cu mai mare putere îl tot lovesc până răzbat, împlânt degetele şi rup cu cruzime drogantă din carnea lui, mă scald exaltat în lichide, ce clipă de extaz!
   ...Deja nu mai lupt, nu-l mai caut, mi-e indiferent. Se mai împleticeşte din urmă câte-o dată, îngânând familiar, nu-i atrag nici o atenţie şi se ascunde supărat.
   Cunosc mitologia, cu zeii am dat mâinile, apoi ne-am scuipat reciproc în ele; demonii stau la masă, pe umeri, pe spate, nerăbdători şi flămânzi... Plictiseală, ce plictis! Un alt ciclu se declanşase...

Capitolul II. Imitaţie

...Strigă toţi, şoptesc, chiar şi în vuietul transportului se aude clar ”Fă-o! Acum!! Ce importanţă are?!”... Fiind în realitate - cutie metalică bucşită la ora de vârf matinală cu trupuri, cobor neajungând şi mă las istovit pe un scaun scuipat din staţie. Caut în jur metoda, hotărând la modul cel mai serios să o fac acum, dar nu o găsesc, nici măcar un ciob de sticlă pe jos.
   Ajung iarăşi la terminalul sistemului, locul de muncă, şi mă copleşeşte din nou durerea de cap şi negura din suflet. „Suflet, suflet... sufletul şi dumnezeii mă-tii!”, mă înfurii banal cu aceleaşi cuvinte uzuale şi bag în căşti ceva frecvenţe acute. Le smulg peste un timp scurt înjurând, nu merge terapia aşa de eficientă cândva, nu-i acel gol universal ce substituia „sufletul” actual, care nu mă lasă o secundă relaxat, sar în picioare şi merg nervos spre iluzia intoxicării cu nicotină. Una după alta, ard câteva bucăţi şi trupul obosit, intoxicat şi subnutrit amplifică mai rău durerea generală. Unu, doi...... gata... m-am pierdut, negreaţa acoperă conştiinţa... pierd minţile, sau mor... indiferent... e inevitabil, straşnic... asta am vrut?!... Trei, patru - inima laşă a evadat, pupila se micşorează şi percepe iar... am mai trecut peste o imitaţie în care s-a mai dizolvat ceva uman, sau umanist, sau omenesc, sau sufletesc, moral... deja încep să strig în glas, amestecuri de înjurături, blasfemii şi cuvinte aleatorii, un fel de vrăjeală, aiur ce reflectă haosul meu de care caut să scap şi ma desfigurez mai tare.
  Singurătatea, atât de căutată şi benefică, apasă greu, dar societatea şi mai puternic, infinit mai tare, deci nu am scăpare, mă zbat şi urlu, face puţin mai uşor, şi apoi iar se repetă ciclul... ”Lasă-mă! Sau ia-mă!! Sau măcar ceva!!!”... în gol, în vid...

Bird of prey