„-Şedinţa e deschisă! Se judecă cazul „Proton şi Neutron contra Electron”. Propun din start ca inculpatul să fie condamnat la electrocutare, iar reclamanţii să fie rupţi unul de altul şi trimişi la origini, în cosmos! Unanim!!”
Mă gândeam la materia brută, la elementele chimice, la atomi. În univers nu se generează materie, ea doar tranzitează dintr-o stare în alta, în noi sunt miliarde de atomi de stele, dinozauri şi chiar zei. Eu am moştenit, dar mai precis împrumutat, de la haosul universal, particulele ce mă formează, perioada ipotecară expiră curând şi va trebui să-i întorc creditul. Poate chiar azi? Ce-i din haos, haotic rămâne, înţeleg mai bine de ce tind spre instabilitate, sinonimă cu libertatea; e firesc să fie liberi, să nu fie legături, să se descompună infinit, creând nimicul.
Nu, nu mai aştept. Declanşez.
..............................................................................................
Să pot rupe acest lanţ, m-am îmbolnăvit de idee. Dimineaţa grăbită se salută pe coridor cu sute de mâni, mă întreabă şi bagă să semnez. Deja sunt colectate toate semnăturile, perioade lungi de birocraţie în timp ce obiectul e foarte instabil şi în orice moment se poate declanşa. Multe ore de dozare aleatorie, amputări localizate şi balansare informaţională m-au extenuat, dar şi au pus pe rafturile goale câteva unităţi de sens. Şi iată că momentul deja e în aşteptare, dar nu simt satisfacţie, ci dimpotrivă, multă decepţie şi incertitudine... chiar frică, ce imi este categoric interzisă după protocol. Încerc să şterg asta prin proceduri de rutină şi avansate, dar s-au inregistrat în bază, deci următoarea verificare a ei va fi sfârşitul carierei mele... sfârşitul meu... Concluzia îmi dă imbold să finisez experimentul, şovăind pornesc spre siturile de operare.
„Alertă cod ¤phemta¤! Operatorii să părăsească zona, toţi eridicatorii de rang „OGR” imediat să se prezinte!!” – am presimţit eu că nu va merge ceva bine, în toată informaţia distractivă precedentă aşa se prezenta o activitate, cu alerte şi eşecuri de ultim moment, nu ştiu de ce mi-am amintit de prostiile precedenţilor, dar foarte banală situaţie pentru ei, nu şi pentru noi, niciodată nu a fost aici aşa alertă, mă iau fiorii şi nu pleacă cuvântul „eşec”.
Accelerez cât pot, dar spiraliozele şi aşa exercită la maxim lucrul, nu reuşesc.
Brusc cineva mă loveşte din plină viteză şi continuă să mă împrăştie metodic pe pereţii tunelului care nu au văzut aşa situaţii ilogice niciodată. Fără ca să-l scanez îmi dau seama că e obiectul, scăpat de sub control, evadat, declanşat. Merge fără să înţeleagă, unde-i şi cu ce scop, merge crezând că e o realitate, virtuală poate, dar reală pentru el, merge fără nici o idee cât de drastice vor fi consecinţele.
Nu-i ripostez, cu precauţie mă retrag să nu-l descompun, eliberând deavorul. Da, încă mai sper că nu s-a eliberat, sistemul parcă funcţionează încă.
Obiectul continuă mişcarea, ridicol autosugerându-şi că deţine controlul locaţiunii, ei bine, să creadă, poate mai stabil va fi. Mă prind la gândul că gândesc în termeni emoţionali, admit ambiguităţi şi probabilităţi necalculate. Posibil că totuşi sistemul e deja infestat...
Nu mai ştiu acum ce să fac, să mă prezint în zona de comandă sau nu mai are sens, în timp ce el hoinăreşte necontrolat şi inregistrează informaţie, chiar dacă nu are cu ce o prelucra şi descifra. Ordonatorul intrusiv!! Cum puteam să uit, am luat această măsură de precauţie experimentală fără să coordonez şi fixez în fişier. În general îmi dau acum seama că am făcut, dar şi mai grav, gândit, simţit in cadrul acestui experiment foarte mult ce mă condamnă ireversibil, sunt pierdut, asta e foarte sigur, unicul lucru sigur în dezordinea dezamorsată.
Încerc deci să activez implantul – dar e deja autoactivat şi încearcă să echilibreze aşa cum a fost codat, dar individul nu-l ascultă, nu-l percepe ca gândire proprie, deci nu urmează neurocomenzile... A ajuns la un nivel destul de înalt, nici eu nu ştiu dacă puteam să dinsting aşa ca el, însă nu-l invidiez. Avansarea a avut loc pe axe opuse, aşadar a escaladat în retrogradare tot. Recunosc că nu ştiu ce prezintă el acum, chiar dacă totul a fost minuţios fixat, nu ştiu, recunosc... Necunoscut, frică, eşec – mozaicul acesta mă opresează, iarăşi îmi aduc aminte de precedenţi, ei aşa co-existau, cu aceste combinaţii derutante şi devastatoare, veşnic nemulţumiţi şi frustraţi. De atâta şi i-am înlocuit noi. Dar se pare că e o iluzie, o ipocrizie generală bine pregătită şi cultivată, până acum... Diaboli virtus in lumbas est
