Treptat în hău

Prin viaţă  mă mişc, tăind în smoala vâscoasă,
O cale ce nu aş vrea să-i zic destin.
Absurdul mă mână nedorit şi forţat înainte,
Şi vârful de ghiaţă, un fior clandestin.


Prin masa amorfă se zbat multe trupuri,
M-apucă de mâini şi mă trag înspre ei.
Dar eu nu doresc să păşesc pe a lor urme,
Cărări infinite, banale, stupide!


Călcând peste cranii, iluzii deşarte,
Vomit de efort şi de greaţă totală.
Mă-ntoarce pe dos, nu mă pot conforma,
Umane valori şi pretinsa morală.


Oricum mă agaţă de degetele-mi frânte,
Atunci când mă împlânt în materii ceţoase
O una sau unul, făcând să mă doară
Bucăţile rupte în a lor palme rămase. 


Mişc singur, o, gloată scalpată de gânduri!
Jos labele, sau le rup cu furie!
N-ajung idioţi pentru jertfele oarbe?
Sunt liber de voi, stau pe-o cale pustie.


Ieşind din nimic, mă duc spre nimic,
La staţia terminus mai este de mers?
Căci sunt obosit, ruinat, dispersat,
Mă scurg printre oase la colbul neşters.