Capitolul VIII. Developa

   Prin fumul ţigării demult mucegăite privesc clădirea care o părăseam. Ca de obicei, mă copleşesc resentimente contradictorii, vreau cu orice preţ să evadez din locaţia asta care mi-a cauzat atâtea suferinţe... Dar a rămas acolo şi ceva foarte intim, şi senzaţia de pierdere se amplifică până striveşte frica şi amintirile dureroase despre cum au fost amputate celea pe care acum le deplâng pierdute, şi iată ciclul declanşat iar..
   „Recomand să nu repetaţi eroarea.”- cineva, ceva... îmi recomandă? „Cine eşti să-mi recomanzi?! Sau să-mi comanzi, în general?”- şoptesc înfrigurat în procesul evadării, hotărât până la urmă totuşi.
   „Permiteţi-mi să mă prezint (of, a câta oară!). Noua dumneavoastră personalitate... da, da!”
   „CUM?! Ia mai du-te în mă-ta!!” - deci călăii ştiu cum să proiecteze la distanţă gânduri, şi tortura continuă şi în afara sistemului, aşa dar nu am evadat din el încă, mă tem ca nu are limite şi e imposibil. Acum observ că deşi clădirile schilodizale nu se mai văd, senzaţia a rămas aceeaşi, laţul sufocant nu a slăbit, evadarea e eşuată.
   „De atâta şi vă recomand cu insistenţă, asta e eroarea pe care o tot repetaţi” - de ce oare iritarea cauzată de frazele intrusului este izbitor de familiară?
   „Nu sunt intrus, fac parte integrală din entitatea dumneavoastră bio-psihosocială. Hmm, dar se pare că totuşi nu suntem o entitate, chiar tu însuţi eşti un intrus în acest algoritm atât de bine ordonat şi pe care încerci prosteşte, dar foarte insistent, să-l cunoşti, deci să-l distrugi!” – da, când se scot măştile nu-i loc pentru formule de politeţe, mă tutuieşte arogant şi deconspiră intriga, care m-a ţinut agonizat şi pueril ceva timp. „Deja nu mai cred maşinăriilor, organice sau neorganice, aşa că nu te strădui, te ignor şi nu vei exista, conform principiului” – mi se pare că îl omor dintr-o lovitură cu sarcasm acid, dar mi se pare doar. „Ignoranţa şi te-a adus la eradicator, un rezultat firesc şi inevitabil. Ignorând nu vei distruge nimic exterior, doar interiorul tău îl tot macini; eu... noi, tot încercăm să localizăm şi extirpăm cauză, dar e foarte viril şi adaptabil codul infestuos ce-l porţi. Am tot şters nivele după nivele, le-am combinat, generat şi iar şters, aproape că te-am adus la iniţial, dar nu am dat de el, recunoaştem că nu ştim cum şi unde poate să se ascundă, tinzând la minus infinit, ce e absurd, de altfel. Uite, vorbesc... vorbim deschis cu tine acum, nu mai încercăm terapii voalate. Avem nevoie acută de cod, să-l numim... deavor; deci, deavorul ne va permite să curăţim matricea până la perfecţiune, şi perfect o va propaga şi dezvolta. Câştigăm toţi: tu recapeţi... bine, se pare că capeţi, liniştea şi libertatea; noi toţi – o sursă mai optimizată, ce zici?”
   Ce pot să zic acum, când sunt atât de derutat existenţial? Cine sau ce poate să-mi fixeze nişte repere, unde-i realitate, unde-i aiur, ce a fost, cum sunt acum, gândesc sau pseudoconştientizez?... Noţiuni, dispar... timp, univers, logare... nu a fost nimic, sau totul... s-a fixat în jurnale mult, dar degeaba... măsurări prosteşti milioane... grafice inutil întocmite, studii pierdute în van... aberaţii, cuvinte - multe, vorbite, strigate, impuse... mă pierd, mă absorb în ceaţa haotică îmbibată dezordonat cu toate aceste simboluri.
   Râd acum drogat, scuipând printre dinţi stropi de cianură amară, foarte amară şi contagioasă, o revărs peste pretinsa putere ordonatoare. „Cine, voi? Faceţi ordine, calculaţi matricea?! Voi, în haosul asta, sunteţi eradicatori, sau optimizatori?! Pe cât e patetic, atât e de ridicol!! Ce linişte sau libertate puteţi să-mi oferiţi, doar tot într-un ciclu, deci falsă e propunera voastră! Mi-aţi amputat şi şters, puteţi încă... poate se va elibera deavorul fără cochilia mea, aşa de fragilă cum este, dar înţeleg că a putut să-l ţină pînă acum; nu-mi pasă că îmi sunteti ancestori, că sunt ancestor şi că se va distruge totul; nu mă mai copleşesc instinctele parentale şi descedentale; ştiu că e cumplit şi doare, aşa aţi programat, dar nu mai vreau în sistemul vostru!”
   „Vezi, asta e acţiunea lui, a spart securitatea instinctuală, atît de meticulos generată la nivelele cele mai joase; înţelegi cât e de periculos? Prin tine spune că scopul e de a distruge, oare e bine aşa?” - oare şi logica operează cu noţiuni de bine şi rau?
   „Şi logica operează cu noţiuni de bine şi rau? Nu-i logică atunci. Nu-i logic să operaţi deloc, codul deci e strict necesar, să vă eradicheze, eradicatorilor!” – înţeleg că-i un fel de razbunare măruntă, dar continuu să derâd.
   „Ţi-am spus că nu-i prima tentativă de acest fel, şi nu va fi ultima. O să încercăm în continuare, fără scrupule şi restricţii, să dăm de el, să negociem, sau distrugem dacă nu va negocia. Vei suferi doar tu, unicul. Savurezi acum unicitatea-ţi, dar tot ce e în afară de deavor nu e unic deloc, bine cunoscut de noi, creatorii, şi te vom decompila/recompila încă de nenumărate ori. El păstrându-te de la anihilare totală, te aruncă în tortura asta continuă, deci scapă de el de te eliberează, salvează-te!” – deja au pornit mecanismele de difuzie ce mă râşnesc frenetic, dar nu apăs butonul salvator oferit şi mă dispersez... frige...

Capitolul VII. Amniotic

   ...Nu ţin minte cât timp merg şi de unde am pornit. Mâinile atârnă şi flutură când e furtună, altă utilitate nu au. Am senzaţia că merg, merg de foarte mult timp, am străbătut multe locaţii, epave, eroziuni... fisuri mai erau, crăpături şi scoluri... Nimic nu înţeleg, însă apare o curiozitate, de unde ştiu noţiunile ăstea, cum se proiectează imaginile, cum s-a propagat sunetul şi s-a păstrat? Picioarele împing ceva sub tălpi, se efectuează un lucru, transformat în mişcare, de undeva în alt undeva... Unde? O sferă interioară în care e un punct microscopic, acolo e nucleul acestor şiruri deductive, nici nu-i chiar sferă, e polimorfă, şi nu-i în mijloc, e mai spre extremitatea de sus... nu, nu!!! E în exterior?! Nu înţeleg, nu ştiu, dar o inconvenienţă îşi face brutal mult loc, nu ştiu drept că unde. O premoniţie...
   Brusc ceva se pune într-o nişă, un circuit se completează, un prim element de sistem se defineşte. Premoniţie... vag am înţeles ceva mai important ca noţiunile, am înţeles că înţeleg. Nişte... ceva, cumva interacţionează cu ceva, rezultă altceva – şi se avalanşează într-un ghem tot mai complex. Acum am simţit incapacitatea de a opri cumva ghemul care deja e uriaş, creşte progresiv şi mă striveşte, mă calcă şi se cotileşte mai departe, eu fiind încâlcit în păienjenişul lui...
   „Schizo... necro... psiho... suicidium vulgaris... Nihil! Ex nihilo nihil fit!!” – sunete ascuţite de metal şi voci înnăduşite de măşti, ceva reamintesc, omniprezente dintotdeauna...
   Am învăţat să nu mă împotrivesc ghemurilor, să nu le stau în cale, dar să le urmez chiar uneori şi să nu mă încordez când trece vreo unul printre mine, mă perforează.
   Deci, ceva a devenit mai clar, gânduri, gânduri se numesc... Mă autodefinesc şi analizez prin ele, şi acum caut ceva legat tot de acest sistem cognitiv-existenţial. Însă ce anume, nu se poate deduce în faza asta precară. Dar premoniţia... devine tot mai apăsătoare, bruiantă; am pierdut ceva important, intuiesc că e groaznică starea mea fără aceasta, deja mă simt foarte oribil, nelinişte şi dezastru, mai bine era fără nimic!
   „Tetraspiron, ½ ... dectoliză – 173, peste 300 % ... conexiunea pregătită, pornim!” – ei pornesc, dar eu realizez ca stagnez, nu am fost în mişcare până acum.
   A apărut şi ceva exterior, până acum totul s-a petrecut ferecat în iluziile interioare, a apărut o viziune ceţoasă. Mâinile atrofiate se împotmolesc în vâscozitate, realizează inutilitatea totală şi se rup, împrăştiindu-se rămăşiţe prin mocirlă...
   „Procedura de idioamputare iniţializată!” – fiind fără mâini, nu pot da perdeaua ceţoasă la o parte să văd cine-i şi ce se petrece, dar clar manipulează tangenţial cu ceva al meu.
   Vertiginos se apropie până substituie totul acel nucleu prebiotic, vibrează în diferite frecvenţe, când dezolante, uneori pacifice; gândurile se conturează în forme, opace şi absolute; şiruri de imagini se proiectează ameţitor, deşi într-o ordine consecutivă. Încerc să opresc careva din ele, să reţin un moment, o analiză mi-ar fi necesară. Premoniţia s-a conturat într-o revelaţie – anume mecanismul de analiză îmi lipseşte, el era scopul căutărilor, irosit misterios, a cauzat reacţii de colaps, rupturi de legături şi insuficienţe logice.
   Mă zbat frenetic într-un plan, dar nu am nimic extrem să mă agăţ, au fost amputate, pierdute şi sucombate, nici nu pot să manifest oroarea pierderii şi neputinţei.
   „Entifază scindată. Insolvabilitate macroempatică... În tranzit!”

Capitolul VI. Lapsus

   Gol... pustiu de gol. Tăcerea e absolută, sau asurzitoare cum se spune mai poetic. Doar într-o periferie veghează el. Se merge uşor, liber, pe şi peste tot, se respiră fără efort şi dozare...
   Ordonatorul zâmbea când era vorba de pustietăţi, acum convulsează satiric de pretinsa stare poetică. „Nici o frântură de clipă nu-i gol şi tăcere în tine, prostule! Eu procesez doar milioane de aberaţii de-a tale în continuu, cu ce haos mă confrunt!!”
   Deja sunt un ghem de nervi, nici urmă de pacienţă. Trag de accelerator, nu se accelerează... trag un drog, nu mă droghează... trag un tăiş, dar nu-mi curge nimic. E staţia terminus, mult mai înfricoşătoare pentru majorităţi decât violenţele crude care ascund o soluţie sigură, rapidă, deci laşă.
   Îmi amintesc, prin ce locaţii am mai fost, mi le amintesc pe toate – spiraloize, splituri, tuneluri, mitologii, au fost şi altele? „Au fost şi altele.” – aici e foarte laconic, nu mai polemizează, nu ironizează, mă face să înţeleg gravitatea momentului. „Auzi, dar o să mai fie?” - întreb direct, ce nu obişnuiesc cu el. „Chiar eşti prost, mai precis dement” şi se deconectează...
   Când se reconectează, lăsând clar de înţeles că implicit mă deconectează-reconectează integral, tace semnificativ. Scuip, scuip pe el şi pornesc prin împrejurimi să caut altul, chiar gândesc acum cu ciudă, că trebuie să fie şi alţii/altele, mai ales aici, şi nu-i problemă de schimbat.
   Nu se lasă mult aşteptate entităţile. În eterul străveziu se aliniază la nivelul capului, se rotesc apoi, apar-dispar – fac un show-prezentare profesionist.
   Sunt şi colorate viu, şi aproape transparente; programabile, dar şi fără controloare; simetrice şi amorfe, multe diferite...
   Roind frenetic, mă fac sa observ backgroundul staţiei, ce nu l-am analizat din start după obişnuinţă, fiind în contrapunct cu schizoidul. N-am cuvinte să redau, e transparent, unicul cod care poate cumva să descrie. Nu-s linii, limite, dar nici nu-i infinit; nu-s forme şi structuri, dar nici nu-i pustiu... nu pot să explic, doar pe „jos” colb, transparent, bine, un fel de colb... ei, renunţ...
   Nu am ales încă nimic, simt o capcană în libertatea asta de a alege, nu pot să mă despart de acel care m-a asistat peste tot. Fără el nu sunt eu, se anihilează relativităţile şi aşa abia existente. „Logic” - nu s-a abţinut să bată un cui sarcastic. „Logic, e şi să fac ceva ilogic, să aleg totuşi altul, uite ce asortiment bogat” - trag cu cleştele din cuiul cela. „Alege, alt ciclu se va iniţia, mai precis altfel, totul se va pierde” - încă o lovitură de ciocan. „Păi asta şi vreau, m-ai plictisit, nici nu de moarte, mai profund” - scârţâie ros de dinţi ruginiţi. Ca să nu mă răzgândesc, aleatoriu, smulg un analizator din conglomerat, dar nu reuşesc să văd şi înţeleg nimic, doar cuiul corodat se rupe foarte dureros, în transparenţă strigătul acut se propagă fără obstacole...

Neohoku Nekroticizt

Incoerenţa adezivă
Al entropiei aleatorie
Ar putea germăna
Un necropsihizm fecalic.
Dar larvele fecundorie,
Secretînd?
Zigoţii tanatici!

Mătrăgună

Încremenit în timp,
Sub cerul mort de-argint,
Oprit din mers de-un gând
Ispititor de ducă
Doi metri sub pământ.

Fără un ţel anume
În existenţă sură
Dar obsedat de lipsa-i
Îl inventează-n mers
Şi-l strigă-n mare gură.

Mâncat de anxietate
În jumătăţi de gânduri
Se regăseşte poate
În mătrăgună pură
Răspunsul dintre rânduri.