Gol... pustiu de gol. Tăcerea e absolută, sau asurzitoare cum se spune mai poetic. Doar într-o periferie veghează el. Se merge uşor, liber, pe şi peste tot, se respiră fără efort şi dozare...
Ordonatorul zâmbea când era vorba de pustietăţi, acum convulsează satiric de pretinsa stare poetică. „Nici o frântură de clipă nu-i gol şi tăcere în tine, prostule! Eu procesez doar milioane de aberaţii de-a tale în continuu, cu ce haos mă confrunt!!”
Deja sunt un ghem de nervi, nici urmă de pacienţă. Trag de accelerator, nu se accelerează... trag un drog, nu mă droghează... trag un tăiş, dar nu-mi curge nimic. E staţia terminus, mult mai înfricoşătoare pentru majorităţi decât violenţele crude care ascund o soluţie sigură, rapidă, deci laşă.
Îmi amintesc, prin ce locaţii am mai fost, mi le amintesc pe toate – spiraloize, splituri, tuneluri, mitologii, au fost şi altele? „Au fost şi altele.” – aici e foarte laconic, nu mai polemizează, nu ironizează, mă face să înţeleg gravitatea momentului. „Auzi, dar o să mai fie?” - întreb direct, ce nu obişnuiesc cu el. „Chiar eşti prost, mai precis dement” şi se deconectează...
Când se reconectează, lăsând clar de înţeles că implicit mă deconectează-reconectează integral, tace semnificativ. Scuip, scuip pe el şi pornesc prin împrejurimi să caut altul, chiar gândesc acum cu ciudă, că trebuie să fie şi alţii/altele, mai ales aici, şi nu-i problemă de schimbat.
Nu se lasă mult aşteptate entităţile. În eterul străveziu se aliniază la nivelul capului, se rotesc apoi, apar-dispar – fac un show-prezentare profesionist.
Sunt şi colorate viu, şi aproape transparente; programabile, dar şi fără controloare; simetrice şi amorfe, multe diferite...
Roind frenetic, mă fac sa observ backgroundul staţiei, ce nu l-am analizat din start după obişnuinţă, fiind în contrapunct cu schizoidul. N-am cuvinte să redau, e transparent, unicul cod care poate cumva să descrie. Nu-s linii, limite, dar nici nu-i infinit; nu-s forme şi structuri, dar nici nu-i pustiu... nu pot să explic, doar pe „jos” colb, transparent, bine, un fel de colb... ei, renunţ...
Nu am ales încă nimic, simt o capcană în libertatea asta de a alege, nu pot să mă despart de acel care m-a asistat peste tot. Fără el nu sunt eu, se anihilează relativităţile şi aşa abia existente. „Logic” - nu s-a abţinut să bată un cui sarcastic. „Logic, e şi să fac ceva ilogic, să aleg totuşi altul, uite ce asortiment bogat” - trag cu cleştele din cuiul cela. „Alege, alt ciclu se va iniţia, mai precis altfel, totul se va pierde” - încă o lovitură de ciocan. „Păi asta şi vreau, m-ai plictisit, nici nu de moarte, mai profund” - scârţâie ros de dinţi ruginiţi. Ca să nu mă răzgândesc, aleatoriu, smulg un analizator din conglomerat, dar nu reuşesc să văd şi înţeleg nimic, doar cuiul corodat se rupe foarte dureros, în transparenţă strigătul acut se propagă fără obstacole...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu