Capitolul VII. Amniotic

   ...Nu ţin minte cât timp merg şi de unde am pornit. Mâinile atârnă şi flutură când e furtună, altă utilitate nu au. Am senzaţia că merg, merg de foarte mult timp, am străbătut multe locaţii, epave, eroziuni... fisuri mai erau, crăpături şi scoluri... Nimic nu înţeleg, însă apare o curiozitate, de unde ştiu noţiunile ăstea, cum se proiectează imaginile, cum s-a propagat sunetul şi s-a păstrat? Picioarele împing ceva sub tălpi, se efectuează un lucru, transformat în mişcare, de undeva în alt undeva... Unde? O sferă interioară în care e un punct microscopic, acolo e nucleul acestor şiruri deductive, nici nu-i chiar sferă, e polimorfă, şi nu-i în mijloc, e mai spre extremitatea de sus... nu, nu!!! E în exterior?! Nu înţeleg, nu ştiu, dar o inconvenienţă îşi face brutal mult loc, nu ştiu drept că unde. O premoniţie...
   Brusc ceva se pune într-o nişă, un circuit se completează, un prim element de sistem se defineşte. Premoniţie... vag am înţeles ceva mai important ca noţiunile, am înţeles că înţeleg. Nişte... ceva, cumva interacţionează cu ceva, rezultă altceva – şi se avalanşează într-un ghem tot mai complex. Acum am simţit incapacitatea de a opri cumva ghemul care deja e uriaş, creşte progresiv şi mă striveşte, mă calcă şi se cotileşte mai departe, eu fiind încâlcit în păienjenişul lui...
   „Schizo... necro... psiho... suicidium vulgaris... Nihil! Ex nihilo nihil fit!!” – sunete ascuţite de metal şi voci înnăduşite de măşti, ceva reamintesc, omniprezente dintotdeauna...
   Am învăţat să nu mă împotrivesc ghemurilor, să nu le stau în cale, dar să le urmez chiar uneori şi să nu mă încordez când trece vreo unul printre mine, mă perforează.
   Deci, ceva a devenit mai clar, gânduri, gânduri se numesc... Mă autodefinesc şi analizez prin ele, şi acum caut ceva legat tot de acest sistem cognitiv-existenţial. Însă ce anume, nu se poate deduce în faza asta precară. Dar premoniţia... devine tot mai apăsătoare, bruiantă; am pierdut ceva important, intuiesc că e groaznică starea mea fără aceasta, deja mă simt foarte oribil, nelinişte şi dezastru, mai bine era fără nimic!
   „Tetraspiron, ½ ... dectoliză – 173, peste 300 % ... conexiunea pregătită, pornim!” – ei pornesc, dar eu realizez ca stagnez, nu am fost în mişcare până acum.
   A apărut şi ceva exterior, până acum totul s-a petrecut ferecat în iluziile interioare, a apărut o viziune ceţoasă. Mâinile atrofiate se împotmolesc în vâscozitate, realizează inutilitatea totală şi se rup, împrăştiindu-se rămăşiţe prin mocirlă...
   „Procedura de idioamputare iniţializată!” – fiind fără mâini, nu pot da perdeaua ceţoasă la o parte să văd cine-i şi ce se petrece, dar clar manipulează tangenţial cu ceva al meu.
   Vertiginos se apropie până substituie totul acel nucleu prebiotic, vibrează în diferite frecvenţe, când dezolante, uneori pacifice; gândurile se conturează în forme, opace şi absolute; şiruri de imagini se proiectează ameţitor, deşi într-o ordine consecutivă. Încerc să opresc careva din ele, să reţin un moment, o analiză mi-ar fi necesară. Premoniţia s-a conturat într-o revelaţie – anume mecanismul de analiză îmi lipseşte, el era scopul căutărilor, irosit misterios, a cauzat reacţii de colaps, rupturi de legături şi insuficienţe logice.
   Mă zbat frenetic într-un plan, dar nu am nimic extrem să mă agăţ, au fost amputate, pierdute şi sucombate, nici nu pot să manifest oroarea pierderii şi neputinţei.
   „Entifază scindată. Insolvabilitate macroempatică... În tranzit!”