Disolved in 3F

Capitolul XII. Comprehensiv

   ...Mă bate cineva cu barosul peste tâmplă, îmi cedează ţeasta şi se îndoaie, tensiunea intercraniană ţâşneşte prin orbite, ridicându-mi pleoapele şi altă durere loveşte ochii injectaţi, durerea şi spaima de lumină. Barosul loveşte puternic în uşă acum, mă scurg din pat şi o deschid nervos. „Bună ziua, dumneavoastră sunteţi pregătit pentru lumea de apoi?” – figurile masive de bodyguarzi, feţele cu cicatrici de luptători nicicum nu se leagă cu ce se prezintă ei - „martorii lui Iohuia”, doar expresia tâmpă din ochi e identică. Inceară unul tacticos să pătrundă în cameră, tot înşirând standard despre dragostele către, spre şi invers, dar eu urăsc să mă forţeze cineva şi stau ca o stâncă. O clipă ezită, miraţi de puterea ce nu o aşteptau dintr-un trup mediocru şi frânt de oboseală, apoi ambii mă teleportează înapoi în pat cu o zvârlitură. Închid atent uşa, cu batistele imaculate şterg scaunele şi se aşează.
   ”Spune te rog, uite, suntem cam de o vârstă, pare-mi-se am învăţat împreună, într-un torent... cum poţi tu să-L renegi? De ce te consideri mai deştept şi mai deosebit?! Şi nu-mi spune de matematică şi logică, pe mine de exemplu matematica şi fizica particulelor elementare m-au convins şi mai mult în existenţa Lui, aşa lucruri complexe nu pot apărea de la sine!!” „ Ieşiţi din casa mea, nu mă interesează zeii şi duhurile voastre demult, nici nu mă gândesc la sensuri, mi-i indiferent. Şi încă, băga-mi-a-şi în morţii voştri, ce fel de dragoste şi toleranţă propagaţi dacă întraţi forţat şi agresaţi, boi zombaţi ce sunteţi?!” – orice cuvânt îmi provoacă o durere surdă în abdomen, m-au şi lovit deci gorilele, nu, asta eu nu las aşa. „Demult te urmărim şi nu mai putem să te lăsăm în ghiarele necuratului, viaţa ta e o amestecătură penibilă de alcool, droguri şi desfrâu, plus muzica satanică, ce nu numai o asculţi, dar şi o scrii, şi încă o propagi. Câte suflete, mai ales de femei, ai zdrobit tu, le-ai atins cu negreaţă nihilistă şi intoxicat să nu să se mai bucure de cadoul suprem al Lui - viaţa?! În urma ta rămân doar coji de speranţe şi cioburi de deznădejde; complexe de inferioritate şi frica de suferinţă, atât de iscusit scoase de tine la suprafaţă... nu se mai poate! Eşti periculos, mai ales că nu poţi să te limitezi doar la autodistrugere, tinzi să ei cu tine cât mai mulţi... de-ai folosi capacitatea asta sub torţa luminoasă a Unicului! De fapt, chestia asta o aranjăm noi, suntem ferm convinşi că Duhul Sfânt insuflat de El la naştere şi întărit la botez va învinge, vei sluji Domnului nostru cu mult zel şi-ţi vei ierta careva păcate, pentru viaţa de apoi!” – cât timp au ţinut discursul patetic m-am sculat, am băut un gât de apă şi am luat din sertar ciocanul şi cuţitul cel mai mare. „În mă-ta, tat-t-o şi sfântul duh să mă fut!!” – a reuşit numai să acopere faţa cu mâinile, lovesc prin ele cu ciocanul, lovesc apăsat de pătrunde până la os, cu cuţitul îl ciopârţesc pe celalalt în burtă, dar până îi cad maţele pe jos reuşeşte să-mi aplice un pumn greu de muribund disperat în tâmplă, acolo unde au pregătit locul cu barosul... îmi sar bucăţi de creier şi se amestecă cu acelea întinse pe perete deja, se întunecă.
   „Doreşti un pahar de limonadă răcoritoare cumva?” – ameninţător, legionarul roman a tras pe jumătate din teacă sabia şi aşa însângerată. „De cea din fiere de lupoaică amestecată cu fierea barbarilor nesupuşi?” „Aha” – rânji şi o fixă la loc. „De ce continui să te temi? În loc să scapi de o frică mare, o divizezi în mai mici şi le retrăieşti pe fiecare, lasă-te odată, nu ai ce pierde.” „Dar nu mă tem eu de nimic” – răspund mai mult formal, fiind într-adevăr obosit de fobii nenumărate. Chiar şi acum, nu mă simt bine pe câmpul deschis, cenuşiu şi fără nimic până la orizontul care se pierde şi el în negură. Şi ştiu că dacă era ceva, tot avea să-mi fie rău, orice obiect zgâriind retina. Legionarul nu mai este, a rămas doar proiecţia lui pe lobii frontali, cu care continui discuţia. „Ştiu, tu eşti deavorul cela care-mi justifică existenţa acum, ai o misiune şi mă manipulezi. Nu aş avea obiecţii, dar nu poţi face ca să nu simt discordanţele astea, să fiu mai informat poate, să servesc mai conştient ţelului? Sau şi mai bine, să nu ştiu şi simt nimic... dar aşa, rupturi, rupturi; sunt la limită şi nu-s încrezut că voi rezista!” „Hai lasă, de câte ori deja ai pierdut raţiunea, ai fost anihilat, ai sucombat... dar problema-i că continui să te temi. Doar asta îţi încurcă.” „Uşor de vorbit, când cunoşti scopurile şi mijloacele. Necunoscutul – da, de asta mă tem cel mai mult, tu iată nu ai necunoscute programate.” „Uiţi că sunt o frântură de cod, şi am cu mult mai multe necunoscute, fiind foarte limitat în sensul unic predefinit. Cu alte cuvinte, tu faci parte din lumea necunoscutelor şi ele fac parte din tine; eu nu le am în interior, dar sunt o infinitate în exterior, implicit total inaccesibile. Spune acum cine-i în situaţie mai avantajoasă? ” – legionarul îşi taie cu sabia gura la capete desenând un zâmbet interogativ şi ironic. „Nu te teme, asta-i tot ce-ţi pot spune deocamdată. Ai să strângi singur informaţia necesară pe parcurs, restul va fi inutil. Sistematizează ce afli, înţeleg ca-i greu în timp ce eradicatorii te tot dezintegrează încercând să ajungă la mine, dar fă-ţi un reper pe mine şi astfel vei reţine câte ceva.”
   Bine, chiar nu mă voi teme, încep de acum. Înălţimea la care stau e foarte înfricoşătoare, am visat de multe ori cum mă zdrobesc căzând, dar fac pasul şi simt vidul cum ma suge în gaură, sau cum eu mă reped vertiginos în el, cu o clipă înainte de impact realizez că nu mă îngrozeşte deloc, mă detaşez...

Între Timp

I

„Tăticule, vreau un avion antic!”- râde cu un râs un pic răguşit şi destul de zemflitor. „De unde să-ţi iau acum, magazine de jucării nu-s în raza de sute de kilometri,  şi nu mai fac acum aşa ceva, nu se cumpără cred că.” „Eşti un prost, tăticu’..nu jucărie vreau!”- iar acest râs răguşit,  iritant de ironic şi cunoscut...de unde oare? Ah da, e vocea mea la fel, şi râsul seamană, numai că nu ţin minte cînd am râs aşa, şi în general. M-a insultat mucosul şi principalul m-a distras...dar nu făceam nimic, stăteam pe scări , fumam şi mă uitam în pustiu, mă gândeam la nimic, tot în pustiu. Oricum m-a distras şi mă uit acum la el, expresia lui satirică mă face să-mi amintesc cum l-am găsit.
   Intr-o încăpere lungă, dar slab luminată, sute de trupuri mici imbrăcate în uniforme negre stăteau lipite de pereţi şi colţuri, îmi aduc aminte că de la mirosul strident de fecalii şi mâncare sintetică imediat a început să mă doară capul, şi de la o gălăgie surdă: suspine, smârcăieli, plânsete înfundate...totul se petrecea undeva la periferii vizuale, în centru era numai podeaua de linoleum prost spălată şi dezinfectată, nici unul din ei nu alerga pe ea cum le e firesc. Aşa dar, statul, societatea, oamenii au pierdut sau au scăpat de cultul copiilor, care era in vogă pînă nu demult, alimentat milenii de instinctul parental; acum la nimeni nu-i pasă de ei, ca şi de multe alte valori şi instincte, toţi sunt copleşiţi de lupta politică, chiar nici banii şi bunurile aferente nu mai tronează lumea, războiul a înghiţit totul. Nici nu mai şcolarizează copiii, doar îi strîng de prin case şi pe cei alungaţi pe străzi, şi într-un fel elementar îi îngrijesc. Am avut un gând atunci, poate o premoniţie, că peste un oarecare timp, aceste internate vor degrada şi mai mult,  se vor transforma în puncte de exterminare în masă, vor ajunge să-i omoare ca pe o biomasă inutilă, avortare  postnatală se va numi sau cine ştie cum. Am păşit în interior alături de îngrijitor care m-a însoţit numai după ce am arătat cartela militară, avusem norocul să fie de partea celor ce mi-au dat-o, şi am rostit numele fiului meu pe care l-am lăsat trei ani în urmă, avea cîteva luni şi războiul numai incepuse. A răspuns imediat, ce m-a mirat, crezusem că mult mai anevoios îl voi găsi, acum, cînd nici maturii nu-şi ţin minte numele, datele de naştere, rudele şi nici nu-i interesează. M-am apropiat de peretele de care se rezema şi am întrebat îngrijitorul dacă se poate face lumină mai puternică. Mi-a răspuns iritat ceva despre razboi, economie, resurse ce trebuie folosite impotriva duşmanilor. A mai adăugat ceva despre oamenii stranii care îşi caută copiii cînd toţi scapă de ei şi am vrut să-l omor pe loc. Am făcut-o deja cînd ieşeam din ospiciul cela, ca să nu las urme, îmi amintisem că dezertasem.
 „Mă puţă, să nu-mi mai zici prost că-ţi  zbor creerii, adică mucii, ‘nţeles?!”- îl privesc atent ca şi atunci în internat, căutînd trăsături familiare, comparînd cu amintirea vagă a feţei ce în braţele mele sugea biberonul cu lapte, apoi adormea cu zâmbet satisfăcut. Nu mă pot deprinde cu senzaţia duală, parcă e el, dar totodată nu, şi deseori mă îndoiesc că am făcut corect să-l iau, chiar dacă-i al meu, pentru ce? Ce viitor va avea, acum cînd lumea inevitabil merge la un colaps global? Pământul e condamnat, condamnat sunt eu pentru trădare, şi mai condamnat este el, condamnat de a nu avea copilarie, chiar viaţă.
„Bine, tăticu, nu-ţi mai spun aşa niciodată.”  Niciodată, niciodată, nicodată – cuvântul ăsta e un ecou al gândurilor precedente...

 
II

„Să vedem ce putem face, hai in depozit”- nici nu reuşesc să mă ridic şi deja mă ţine de mâna care e pătată de valuri de sânge şi cărei atingerea degetelor mici, fierbinţi, murdare şi transpirate îi provoacă o stare derutantă, chiar repulsivă. Nu, nu mă pot deprinde, mă repet în continuu. Coborîm in depozitul subteran imens, cît merge liftul văd faţa lui unit Y45, care mi-a dat cheia electronică de la casa asta înainte de a pleca să se sinucidă demonstrativ in faţa comandanţilor. Mi-a descris atunci locul asta din pustiu, construit de el special pentru a supraveţui sute de ani, sistem complet autonom şi dotat cu tot ce vrei. A moştenit mulţi bani şi avînd pe atunci legături prin guverne a intuit din infomaţia secretă că lumea se duce pe râpă. Mai era ceva timp pînă la înrolare, cu atît mai mult nu ştia încă de capacitatea sa de temponegaţie. Poate ca nu-l facea dacă ştia, evident că nu-l făcea.
  „Uite asta-i cheia de la toată gospodăria, da, să nu uit, incă ceva. Nu se detectează de sateliţi, radare, scanere, poţi sa stai acolo nedetectat pînă nu-i dă în cap unui nebun să instaleze vre-o bază militară acolo, şi vine fără sa te vadă la tine pe acoperiş să se construiască. Dar vezi ca tot e mai improbabil, nu se mai construiesc, baze si utilaj de ucis sunt, dar carne de tun tot mai puţină, aşa că găseşte-ţi odrasla şi trăiţi pînă vă plictisiţi şi voi”- vorbise pe un ton calm şi indiferent ca de obicei, dar ironia dintre rânduri şi chiar însăşi gestul de a-mi oferi şansa asta denotau că nu-i chiar calm în interiorul său, nici indiferent. În schimb eram calm şi indiferent eu, nu înţelegeam ce vroia să fac şi pentru ce, dar a plecat repede şi nu am reuşit să-i refuz darul. În fond, el m-a impulsionat să ţin în mână lăbuţa asta murdară acum şi să am resentimente contradictorii. Care plus la toate nu-mi dă să mă cufund în pustietatea infinită a gândurilor, vorbeşte tot mai mult şi îndrăzneţ, în contrast cu expresia speriată şi fără speranţă, care m-a izbit peste ochi atunci în internat, cînd m-am apropiat în lumină opacă să-i văd figura.
  „Nu cred că în depozit este avionaş antic, hai că nu-l mai vreau, hai afară înapoi să ne jucăm în nisip, hai!”- deja s-a plictisit să meargă printre rânduri cu diferite lucruri utile şi nu chiar, altele deloc. El s-a plictisit, dar eu am selectat deja cîteva panouri de plastic compozit, ţevi, cablu, mărunţişuri electrice si electronice. Se pare că pur şi simplu a strămutat încoace un supermarket cu toate compartimentele fără a mai alege, pentru ce ar folosi toate prostiile ăstea? Poate ca a vrut să se distreze construind ceva, e treaba lui, în fine. A fost, acum e a mea, şi iată că-mi prinde bine meticulozitatea-i, dar nu găsesc o ultimă piesă şi ca să nu-l obosesc cu totul pe ăsta mic, declanşez temponegaţia.
   Сînd am declanşat-o prima dată, nu am simţit nici o mirare sau exaltare, era ceva firesc şi logic, am trăit cu capacitatea asta de la naştere, aşa mi s-a părut atunci, doar nu am folosit-o. Experţii din bază au tot explicat că ne-au selectat cîteva zeci din milioane, ce efort au depus numai la selecţie, şi altul la manipularile cu anumite zone a creerului, dar nici unul din noi nu i-a crezut pînă la urmă, asumîndu-şi egoist meritele pentru acest fenomen. Oricum nu pot savanţii ceia să înainteze pretenţii, au fost omorîţi toţi pe parcursul proiectului, şi dacă nu o făceau comandanţii, o făceam cu siguranţă noi, tot din motive egoiste. Deci, eram un pluton cu destinaţie specială, în care eram antrenaţi să putem declanşa oricînd temponegaţia, şi apoi să executăm orice fel de acţiuni destructive duşmanului. Nu pot nici acum să explic cu uşurinţă toate detaliile, nici nu le cunosc pe toate. În esenţă, putem să excludem factorul timpului din ecuaţia existenţialistă, rămîne materia, spaţiul şi putem opera cu ele cum dorim. În limitele posibilităţilor corpului uman, desigur. Poate că se putea de găsit o sumedenie de aplicaţii, dar evident că oamenii au aplicat-o la prima sa dorinţă persistentă – la omor. Din poziţia unui observator asta arata cam aşa: un unit Y, aşa ne numeam, stă lîngă un obiect militar sau civil, protejat, securizat, şi peste o clipă oamenii sunt sfîşiaţi, tehnica distrusă, comunicaţiile compromise, documentele extrase, calculatoarele reprogramate etc. Am fost antrenaţi cu metode ultrasecrete, în timp restrîns, să omorîm fără arme dintr-o lovitură sau atingere, corpul uman nu are secrete faţă de noi; echipamente electrice, electronice, structuri de construcţie, tehnică – ăstea-s şi mai simple, fiind peste tot standartizate. Fără probleme am deprins toate astea şi partea cea mai grea a antrenamentului a fost să căpătăm o formă fizică mai bună, mai ales că s-au selectat în majoritate intelectuali de birou, cu condiţia fizică departe de un militar. Dar şi aici au fost aplicate multe şiretlicuri sportive şi militare şi în sfârşit eram toţi capabili să îndeplinim de unul singur funcţia la un regiment, ba chiar mai mult.

III

   Iată ce căutam, un motor mic şi de putere suficientă, e montat într-o beschie electrică drept că, dar unde oare aici găsim noi copaci , lemne?
  „ Hai afară să-ţi construim avionul, dă-mi drumul la mână să duc materialele, şi du şi tu iată cutia asta, nu fi dugliş.” ”Da, da, îţi ajut, dă mai mult, construim avion, ce bine!” – mă mir uneori cît de coerent vorbeşte şi că are vocabular, de unde oare, la aşa vârstă, în aşa condiţii? „Ţine bine cutia şi nu sări împrejur. Şi nu vorbi atîta, trebuie să mă concentrez, să-l proiectez, stai alături şi priveşte fără vorbă, clar?” „Bine, bine, tăcem şi proiectăm, şi construim, şi zburăm, şi o să fie bine, tare-mi place!” – îmi dau seama că acum dupa atîta tăcere şi şocuri vrea să comunice, să înveţe, e natural, şi nu trebuie sa-l constrîng.
  Nu am inventat ceva inedit, am îngropat o bară adînc şi am fixat-o bine, pe ea am pus un rulment de care am sudat vertical o altă bară de cîţiva metri buni. Pe un braţ un sac cu nisip va contrabalansa, pe alt braţ urma să fie avionul pe care trebuia acum să-l injgheb cumva. Bine că vrea de cel antic, cu elice, caci din ăstea noi cu design sofisticat mult timp ar trebui să lucrez. Timp...timpul eu pot să-l opresc, să construiesc în temponegaţie, dar numai pentru mine, el o să vadă o minune, cum într-o clipă apare avionul.
  Mult s-au zbătut să înţeleagă, de ce numai noi simţim şi folosim momentul acesta, de ce tot ce se află în apropiere şi cu care interacţionăm nu se incetineşte tot, care-i raza de acţiune, care-i durata. Experienţele fie că au eşuat, fie că nu s-au dus pînă la bun sfârşit din cauză că primeam ordine peste ordine şi plecam în misiuni una după alta. Aşa şi a ramas neclară natura fenomenului, s-a înaintat o ipoteză chiar că nu-i nici un fel de operare cu timpul, doar că noi putem să accelerăm incredibil cumva viteza de gândire şi mişcare a corpului, efectuăm atunci totul cu viteza ceea neomenească, iar dintr-o parte pare că am oprit timpul.
  „ Ooo, ce frumos e avionul meu, cel antic, îmi place, e bun, bun!” – bate din palme şi ţopăie alături, îmi suflă în ceafă, mă atinge, mă încurcă, dar nu-l mai bruschez. „Uite, dă-mi creionul cela şi gândeşte-te dacă vrei să fie cu cabină sau nu.” Sucisem sul o placa de plastic, am tăiat în mijloc o circumferinţă pentru carlingă şi uite că acest fuzelaj primitiv îi stărnise această bucurie, primitivă şi ea de altfel. „Acele antice nu aveau cabină, bătea vântul în faţă, aşa vreau!!” „Bine, nu striga, ţine uite aici”- îmi simt muşchii feţii într-o convulsie nefirească...înţeleg că zâmbesc şi întorc faţa de la el.

IV 

Şi cum spuneam, savanţii au fost exterminaţi pe parcurs, comandanţii ne aruncau peste poziţiile celea mai strategice, am omorît mii de oameni fiecare, poate zeci de mii , căci declanşam şi explozii de depozite de arme.. poate milioane am omorît, nu ştiu, pe atunci nici nu mă gândeam la asta. Am îndeplinit scopul nostru cu brio, am adus armata duşmanilor, care era mult mai mare şi mai dotată, la un nivel aproximativ egal cu a noastră. Poate că o slăbeam şi mai mult, dar primul a dat fisură unit Y45, după el eu, am dezertat, omorînd şi cîteva sute de ai noştri.
  Ai noştri, ai lor...mov, verde..guvernul nostru, guvernul duşman...Prostia asta a început foarte simplu, din motive aparent nobile şi nimic nu prevedea catastrofa. Cineva, care a dirijat, a prevăzut poate, sau probabil a planificat în oarecare măsură, dar nu cred că s-a gândit că se va ajunge chiar la aşa situaţie. Deci, s-a înaintat propunerea de cîteva state mari ca să fie format un guvern global, să reprezinte planeta noastră. Măcar că nu zburam încă la stele, eram în pragul de a porni la ele, şi au hotărît sa anticipeze, iar cînd vom întîlni raţiune în univers acest guvern sa fie deja format de secole, Pământul globalizat şi fiecare să se simtă în primul rând cetăţean al planetei, ca o demonstraţie de nivel avansat al civilizaţiei. A pornit o campanie electorală de proporţii, oamenii de diferite naţiuni, religii şi rase se simţeau deja fraţi, egali în drepturi, mulţi au rasuflat uşuraţi şi au scăpat de unele complexe de inferioritate , a fost un extaz şi euforie nemaipomenită în istorie. Şi ca în orce electorală, cu cît a fost aşteptarea mai optimistă, savurată, pe atît de crudă a fost dezamăgirea la afişarea rezulatatelor. Evident, au cîştigat tot iniţiatorii alegerilor, celorlalţi revenind procentaj mizerabil, mai puţin chiar ca raportul dintre numărul de alegători. Au apărut invinuiri reciproce de trucaj şi falsificare, s-au pornit proteste la ambasade, apoi expulzări de diplomaţi. Au urmat firesc ieşiri din comunităţi, uniuni şi blocuri, blocaje economice şi informaţionale. Bulgărele de zăpadă a generat avalanşă, nu mult a fost pînă la un război global, şi lumea s-a împărţit în două tabere. Acest moment a mirat de la început, era firesc ca să se divizeze în fărimituri, dar ca premieră în istorie, după nu mai înteleg care criterii, s-au aliat ţări care duşmăneau, popoare care se urau genetic, giganţi cu pitici..se pare că totuşi a evoluat specia, aşa au priceput că au mai multe şanse, în sfârşit.
  „ Şi iată ăstea-s aripile, vrei să le rotunjim  capetele, erau şi aşa?” „Da coada cum va fi, rotunjită? Dacă rotunjită, vreau şi aripile rotunjite, să fie frumos şi bine! Hai, fă-le rotunji, aşa vreau!” „Nu rotunji, dar rotunde, în cazul nostru rotunjite. Bine, facem totul rotunjit şi frumos, cum zici. Acum am să mă ocup de electronică şi electrică, lucru fin, ia te rog placa ceea, creioane şi desenează ce vrei cu ce culori vrei, o fixăm pe urmă pe el ca un semn al tău, oricum încă nu ştii a scrie.” „Bine, n-am să-ţi încurc.”- hmm, a priceput, câcăciosul. Simt iar un spasm în colţul buzelor. Montez motorul în bot, şi trag fire în carlingă, unde am facut chiar şi un mic panou de comandă, pe el am pus voltmetru, nişte contoare si indicatoare colorate – s-a primit interesant, să fi avut eu aşa jucărie în copilărie. Scaun şi manete, pedale – am să le scot de la o maşină de golf, sunt vre-o cîteva pentru a te deplasa prin depozit. „Tăticule, dar ai să mă înveţi a scrie? Şi a citi tot? Uite, să desenez pot, frumos, aşa-i?”- îmi bagă placa în faţă, pe ea dracul ştie ce figuri şi imitaţii de litere, evident fiecare de diferite culori. „Hm, frumos. Şi ce înseamnă?” „Cum, nu poţi citi? Aici e desenată casa noastră şi scrie că-i avionul antic al meu şi a lui tata, şi mai scrie că am tocmai trei ani şi incă o jumatate, îs mare.” „Bine, o lipim aici pe fuzelaj, iată asta se numeşte fuzelaj..îţi ofer ţie acest lucru important. Pune de aici clei pe placă..aşa, corect, pe partea cealaltă. Acum pune-o aici si ţine-o lipită cu mâinele, ţine-o mult!” – aşa mai cîştig ceva timp să mă gândesc, căci nu am prevăzut cum sa alimentez cu energie motorul, doar n-am să trag fire de la generator, construcţia se va roti, şi e periculos în general. Baterii, acumulatoare, au tot maşinele celea, dar îs grele, nu va trage motorul...drăcie! Finisez atunci restul, între timp poate vine ideea. „Oho-ho, ai făcut şi coada, frumoasă, dar cînd ai reuşit? Eu mai trebuie să ţin semnul meu? Noi azi ce mîncăm? Vreau carne şi ciocolată, mîncăm?”- nici nu a înţeles că am aplicat de cîteva ori temponegaţia, un avion nu se face într-o zi, mai ales antic. „Prea multe întrebări odată, hai să mîncăm şi să mai căutăm materiale.”

V

  Avem mâncare pentru vecie, din toate colţurile lumii, undeva este un program cu lista şi un  generator de recete. Alegi, conveiere le aduc automat din frigidere, le bagă în cuptoare şi poftim masa servită, în fiecare zi diferită. Chiar s-a găsit şi combinaţia asta copilaresc-prostească de carne cu ciocolată, ca să vezi! Ăsta mic o înfulecă acum şi-i cu urechile mînjite tocmai. Oare cît timp i-a trebuit să construiască, să aducă şi mai ales să programeze totul? Înseamnă că a ştiut de capacitate înainte de război şi o folosea. Nu, mai probabil că a finisat-o deja pe urmă, după înrolare şi antrenament, în secret. Cred că a planificat să se retragă încoace şi să trăiască, veşnic de mult. Dar a ales să se sinucidă, cu aşa capacităţi, şi încă demonstrativ...nu-l prea înţeleg. Nu înţeleg şi de ce dupa sinucuderea lui şi dezertarea mea plutonul nostru nu a continuat lucrul, guvernul nostru nu a cîştigat, totul acum e într-un echilibru fragil, nu atacă nici o parte. Deduc doar logic că ceva s-a întîmplat cu tot plutonul, nu este funcţional, şi ăştea au ramas cu forţe egale, temîndu-se să atace. Acum acumulează arme, de distrugere în masă, să fie prima lovitură şi ultima, definitivă. Atacînd unul, imediat atacă al doilea cu toată forţa, scenariu răsrugumat, dar cel mai uman, totul se face praf. Aşa va fi, dar eu fac avioane antice, bizar...
  După ce demontez scăunaşul, volanul şi pedalele din maşină, găsesc o cutie mare de baterii solare, iată şi sursă energiei, soare este aici de ajuns. Le despart atent în secţii mai mici, le lipesc de aripi, conectez toate cablurile, releurile şi fac un pas înapoi să vad ce s-a primit. „ Vai, mă doare, m-ai călcat pe picior, uuuîîî!!” – nu l-am observat că stătea cu gura căscată din urma mea, chiar am uitat de existenţa lui, nu mă pot nicicum deprinde. „Hai nu scînci, să nu mai stai în urma mea. Nici în faţa mea, să nu mi te încîlceşti în picioare. Stai alături de mine, tot timpul, bine?” – am spus şi mi-am dat seama de simbolismul frazei – alături, la egal, tot timpul...Timp, iarăşi timpul, noţiunea asta abstractă, atît de efemeră, dar importantă. Iar ca să induci starea de temponegaţie trebuie să uiţi de el, să-l elimini, să intri într-o meditaţie infinită...
  „Uite, ţine ochelari, ca la piloţi adevăraţi, manuşi. Nu te-am întrebat, îţi place avionul, şi nici nu zici?” – a terminat plânsul şi tot se uită cu ochi rotunzi pe jumatate de faţă, în care se reflectă aripile orbitor de stralucitoare, silueta simplă, dar elegantă, elicea vopsită în roşu, i-am pus chiar şi roţi de la un cărucior. Admir şi eu ce s-a primit, am băgat în el tot ce mi-am dorit în copilărie cred că şi simt un fior de bucurie copilărească alături de el. „Îmi place. Dă să zbor, să vad dacă-i bun.” – mda, cam sec răspunde, nu mai sare şi nu strigă..s-o fi supărat, nu înţeleg. O să caut în bibliotecă cărţi de psihologie a copiilor.
  „Aici este selectorul de viteze, trei poziţii, uite, ăstea-s cifrele 1,2 şi 3, clar? Merge la fiecare tot mai repede. Aşa, te ţii de volan bine şi poţi să-l roteşti. Şi mai poţi să mergi în urmă, mai ales dacă începe să ţi se învîrtă capul, apeşi pedala asta, şi tot de selector, cobori viteză mai mică. Butonul ăsta mare opreşte motorul, dacă te simţi rău, te saturi sau mai ştiu eu ce, apeşi pe el, şi pedala astlaltă e frâna, te opreşti mai repede. Hai, dă-i drumul!”
   Se roteşte de jumate de oră şi nu se mai satură, ei lasă, că soarele acuş apune şi i se termină combustibilul. A mers primele cercuri încruntat şi concentrat, a mai selectat, frînat şi acum merge la maximă viteză bombănind comenzi, strigînd ceva injurături la adresa nu ştiu cui, îngînă o melodie simplă, probabil compusă acum de el...

VI

  „Dacă porneşti temponegaţia şi încerci ceva să faci, copilul tău va muri imediat, crede-mă, am găsit o soluţie cum să te pun la punct!” – ofiţerul are o faţă cu trăsături corecte, e blond şi binevoitor, dar ştiu aşa tipi, o să mi-l bată, omoare uşor, satisfăcîndu-şi complexul din copilărie cînd era bătut de toţi, căci de mici sunt nişte lichele şi se simte. „ Poţi să nu te lauzi tare, am înţeles că mi-aţi fixat poziţia şi aţi conectat datele la un trigger de armă, mă mişc şi ea împuşcă...ce vreţi?” „Uite mă ce deştept eşti, deşteptăciunea te-a făcut să dezertezi, atunci cînd victoria noastră era aşa aproape, trădînd guvernul care te-a scos din mocirlă, dotat cu aşa capacitate şi antrenat?” – sper ca asta-i tot ce vor, să-mi ceară socoteală, găsesc o cale cum să le-o plătesc, acum trebuie să fiu calm.
  „Şi aşa deştept cum eşti, macar întelegi cum te-am găsit, domnul unit Y**? ” – întradevăr, cum au aflat, găsit şi furişat, nici nu am reuşit să reacţionez cumva? Nu mai contează, mă uit numai la el, stă lînga un soldat şi are aceeaşi expresie din internat, toate străduinţele şi incercările mele, avionul...se şterg iată aşa brutal. „ Nu mă interesează. Zii, ce vrei, ce vor, ce vreţi.” „Ooo, domnul unit crede că poate vorbi aşa arogant cu reprezentanţii guvernului adevărat?! Te greşeşti, trădător mîrşav ce eşti!!” – face un gest de a lovi copilul şi bate cu bocanul oţelit în avion, nimereşte în carcasă, ea rezistă...se enervează şi mai loveşte, plasticul se îndoaie, apoi plesneşte cu cioburi de oglindă, şi acum în cioburi se reflectă ochii mari inundaţi de lacrimi, ridul prea timpuriu de pe frunte, gura obijduită...
  „Deci, plutonul vostru a fost exterminat, din cauza voastră toţi au luat-o razna, se putea ajunge la situaţie de răscoală şi am acţionat preventiv şi promt. Vei fi exterminat şi tu, păcate ai de ajuns, nu înainte de a îndeplini o ultimă misiune. Inamicul are concentrat într-un punct de comandă acum comandanţii cei mai importanţi şi autoritari, pregătesc atacul. Îi lichidezi şi mai departe avem noi grijă să finisăm cum trebuie războiul, şi fără ajutorul plutonului vostru de aiuriţi.” „Oricum fără ajutorul unui unit nu o puteţi face, apelaţi la mine.” „ Tacă-ţi gura, tot noi am investit imens în voi şi ne eşti dator chiar şi după moarte!” – reprezentantul guvernului a vrut să-mi impună de la început autoritatea-i, pastrînd o mască dură şi indiferentă, dar nu mult timp i-a reuşit. Îs tot mai agitaţi şi nervoşi, se apropie ora apocaliptică şi încep să-şi reamintească că vor să trăiască, cînd degrabă vor muri. „Acum du-te la ofiţer să-ţi dee detalii...şi să-ţi vezi progenitura.” – a mimat o compătimire, sau poate că acum simt şi ei ceva, dar e tîrziu.
  „Uite cine a venit la noi, tăticu! Spune taticului buna ziua, apoi la revedere, mai precis adio!” – blondul savurează din plin aceste vremuri, dintr-un nimic acum a ajuns destul de sus, şi dacă se ruinează totul, se linişteşte că pentru toţi se va ruina. Dar poate prea îl supraapreciez şi nici aşa gânduri nu are. „Nu vorbi cu copilul aşa, nu e un idiot ca tine. Reprezentantul a zis să te porţi bine cu el, ca să fiu şi eu mai motivat, aşa că vezi.” – am trişat simplu, dar pe loc a luat mâna care apasa insuportabil capul mic ce nu mă pierdea din priviri, dar nu spunea nimic. Nu mă puteam uita la el direct, un ghem in piept s-a malformat şi nu puteam respira, dar am  continuat să ascult atent datele informative şi am privit materialele aferente.
  „Te întorci pînă la data fixată. Nu te întorci, băiatul va muri. Nu îndeplineşti misiunea – va muri. Dacă cumva îţi dă în cap să treci de partea inamicului, va muri, şi-ţi garantez că nu foarte simplu cum în cazurile precedente. Aici ne găseşti, acum cronometrul e pornit, marş la treabă, unit, şi nu-mi cere să-ţi ei rămas bun, cu tine nimeni nu a zis să mă port frumos, ha!” – măcar îi arunc o privire, se pare că nu-i deloc încurăjătoare după cum a citit-o.

VII

  Nu a fost uşor, dar nici foarte greu, dintr-o plăcere sadică ucideam aşa incît după ce terminam şi ieşeam din temponegaţie, în jur izbucneau havuze de sânge, oamenii exploadau bucăţi flioşcăite, alţii acompaniau tabloul cu urlete de diferite tonalităţi şi durate, chinuindu-se în agonii setate de mine, flash-uri de explozii şi incendii amplasate cu grijă iluminau capodopera din unghiurile perfecte. M-am cam copleşit de pictura post-mortemistă şi am trecut de termen, mă grăbeam acum să reuşesc un ultim acord.
 Sătul de artă, guvernul şi comandanţii noştri am făcut pur şi simplu să dispară, fără trupuri, făra simboluri, i-am dizolvat în acizi, ars în reactoare, aruncat în sistemul de salubrizare. Soldaţii de rând, gardienii, pe unii numai într-o comă temporară i-am băgat, inutilă îndurarea, dar obosisem şi frica de a-l pierde mă dezaxa.
   Intr-o încăpere lunga, dar slab luminată, sute de trupuri mici imbrăcate în uniforme negre stăteau lipite de pereţi şi colţuri...nu, asta a fost la început, acum numai unul e într-un ungher, din nasul cârn îi curg muci cu sânge, pînă la barbă amestecîndu-se cu lacrimi, facînd să usture buzele zdrelite. Pumnii de pitic sunt puternic strînşi şi bat de perete, picioarele frămîntă o băltoacă vîscoasă, sunt pe cale să-mi pierd raţiunea, dar mă ţin.  Năpârca î-şi ştergea degetele cu batista şi îngîna un cîntec copilăresc, cu o expresie similară, am avut dreptate de complexele lui. O lovitură scurtă îi fărîmă cartilajul traheii, e de ajuns să nu-i aud vocea de poponar educat. Fără nici o temponegaţie, lent, metodic îi împlînt nasul în perete, de multe, multe ori, pînă nasul nu mai există pe mutra lui care a căpătat o alură şi mai infantilă. Continui metoda pînă în mâini nu-mi rămîne doar un smoc de fire blonde şi piele rumegată de aşchii osoase, păcat cu nu simte fără creer, a-şi face aşa cu tot trupul lui. „ Nu te uita la asta, şterge-te şi hai să reparăm avionul.” – aşa şi face, mi-a cuprins piciorul şi sterge obrajii de pantalonii mei, râzînd un pic răguşit, atît de familiar. Prima dată îmi trec palma prin părul lui, ea nu mai simte contradicţii, posibil că mă deprind deja.
   „Tăticule, dar dacă am să vreau şi noaptea să zbor, cum să facem fără soare?!” – se coboară încrezut, azi iar pînă la asfinţit s-a tot rotit. Acolo unde soarele îşi trage ultima rază după orizont, îl inlocuiesc cîteva ciuperci la fel de orbitoare, care se extind rapid şi se apropie. Îl iau de mână şi-l întorc cu spatele. „Noaptea asta hai sa dormim, vedem între timp ce inventăm..vedem...între Timp.”

Zdohni-voi sub garduri, drogat străin, rebutat de sistem,
În voma acidă, de staruri borâte voi râde, borând.
Chiar dacă nu-s star - un nimeni, muri-voi asemeni,
Legendelor rockului, în amestec de vomă şi sânge...

Asemeni va sta inima, putred bogată în viermi necroizi,
Aşa va zvâcni ultima venă pe tâmpla udă, jegoasă.
Nu-s cunoscut, dar nici ei nu erau şi nici nu vor fi,
Din seva cea scursă, vărsată, nici un phoenix nu iese.

E scurtă receta, puţini o urmează, mimează, eschivează,
Schimbări, se propun variante facile, narcisiste, uşoare.
Vomă, spermă şi sânge – aşternutul e gata,
Un colţ solitar, garantată-i uitarea...

Capitolul XI. Domestic

   „-Foc! Încă o dată! Stropiţi javrele cu foc fără rezerve, nimiciţi sfinţii ăştia prefăcuţi, să zdohnească toţi până la unul!!” – strig asta de pe o clădire ruinată, cărămizile negre şi bucăţile de protoplasmă sub picioare strigă în unison cu mine. Ei se ţintesc foarte uşor, fiind in alb, pe fonurile sumbre, deci trag, trag în ei cât am muniţie, apoi arunc doze de inflamabil şi când se termină şi ele, sar peste ei cu tăişul şi-i tot tai, sfâşii, ciopârtesc, şi nu mi se termină nicicum energia.
   Ciudat, începe să-mi pară că nu se împotrivesc deloc, de undeva tot apar şi apar, alergând haotic până-i răpun, se împiedică, cad şi dispar, apoi vin alţii şi tot aşa pasiv se jertfesc sub sabia mea.
   De ce oare îmi păruse că am o armată, cui comandam? Sunt singur şi nu reuşesc să-i extermin pe măsură ce se re-loghează tot mai intens, mă înconjoară şi mă sufocă numai cu prezenţa, tai în toate părţile cu maximă forţă şi viteză, dar ultima ce vad e o pânză ruptă, prin ruptura căreia se prevede o altă realitate, altă luptă aprigă unde mă trage cu multă intensitate...
   Am impresia asta bizară că totul se repetă a N-a oară, câţi mi-au spus de presimţirea asta – a devenit banal să aud şi repulsiv, dar acum aşa e cu mine, senzaţia asta e zgârietoare şi deranjantă, mă face să mă ridic în întuneric, să îmbrac echipamentul, fixez armele... Aha, deci încă-s în război, lupta precedentă chiar a avut loc şi am fost prins... sau cum a fost, nu înţeleg, căci muniţia e toată, îs liber şi neîncătuşat... ce se întâmplă?! Amintirea la ce am văzut prin ruptura pânzei îmi provoacă o melancolie contradictorie, nefiind nicicum explicată - de ce?
   Un fascicul concentrat se reflectă acut de lamă, accentuându-i acutitatea, ce mă calmează şi-mi dă o siguranţă, mă concentrează în alt fascicul, nu simt nimic, sunt gol. Păşesc iar prin careva coridoare, tunele şi goliciunea se umple cu amintiri, gânduri, depresii. Ca să acutizez chinul, plimb tăişul pe perete cu un ultrasunet disturbant, ca în filmele precedenţilor, şi încep a aduna amintiri, să încerc a le sistematiza.
   Deci, coridoare şi tunele - sunt nişte cuvinte cheie, care sunt omniprezente în tot ce văd, gândesc şi intuiesc, piese complicate în esenţă dar devenite pentru mine foarte banale şi plictisitoare, s-au transformat într-un clişeu... în aşa numitul cămin, casă, patrie. Prin urmare eu sunt progenitura tunelelor, descendentul cavităţilor labirintice, copilul teribil al cavourilor. Mă irită şirul gândului, narcisist până la vomă, şi apăs pe mâner mai tare, metalul compozit face să agonizeze compozitul pereţilor, scârţâitul devenind insuportabil, dar îmi lobotomează prostia.
   Mai departe gândesc că în aceste tunele am parte numai de lupte, mai ales interioare. Şi chiar în exterior, iar lupt, cu exteriorul, dar mai ales cu ceva lăuntric, domestic. Pot să-mi amintesc numai simbolic clipele când eram în echilibru, adică parcă ţin minte ca ele au fost, dar cum a fost, senzaţia de echilibru, calm şi indiferenţă nu pot s-o sintetizez rechemând-o – gravă deci situaţia mea psihică, fac concluzia. Lupt, mă zbat, caut răspuns... ah da, alt figurant dintre cei mai de vază este întrebarea fără răspuns. Evident, totul e în strânsă legătură – tunel, luptă, întrebare. Îmi pare că ordinea ar fi alta – întrebare, luptă, tunel... ba nu, mai logic totuşi – întrebare, tunel, luptă. Dar mai are asta importanţă?
   De pe pereţi sar peste mine stick-uri roşii, nişte degete amputate, le izbesc cu lama, împrăştiindu-le înapoi, ţăndări... nici nu mă întreb ce-s, tocesc vârful mai departe, tocesc lanţul logic.
   Îmi amintesc dialogurile, cu subconştientul, la nivel schizoidal, ca între două entităţi. El pretindea că e ceva scindat de mine, un nivel de control, tot el mă îmbia la suicid.  Asta ce a mai fost? Iarăşi întrebare, mi-am zis să nu mă întreb nimic, acuşi se porneşte ciclul pseudo-exhaustiv, va trebui iar să lupt. Lovesc în dreapta-stânga, sus-jos, din plictiseală, scot sunete zdrăngănite, şi-mi calmez simţurile orientativ-cognitive, este dreapta, este jos...
   Ei bine, mi-am amintit clar, sunt cel puţin trei specii: precedenţii, eridicatorii şi eu. Ce întâlnesc în cale, cu cine adeseori mă lupt, fel de fel de proiecţii false sunt. Iată una sură pe loc răspunde la chemarea telegonică şi se repede, recunosc mutra ce se pierde în ceaţă, automat o disec, stropind totul pe vechi, şi înţeleg în ce jocuri murdare am fost atras, cât fals e în ce gândesc, dar mai ales simt, trebuie să mă îndoiesc în tot, ştiu că-i greu fără repere, dar altfel nu pot să descurc... iată şi pânza ruptă, mai fac o ruptură cu sabia şi sar încolo fără să mă uit, copleşit după mult timp de o senzaţie împlinită, oarecum caldă...

Zgherînd În Hăul Existenţialist.
Barbar! zăcea kadavrul pe asfalt,
Ku creeri storşi prin ganglioane.
Iar noi cu feţe înkremenite, de bazalt
Doream exterminarea a'milioane

Revanşa

Sus... prea sus eşti înalţată,
pe un stâlp,
al ruşinei forţate.
Pot, şi nu pot să-l ruin,
cu nici o ruşine,
cu doar o minciună.

Acum, doar acum nu contează,
că sunt fariseu,
când dorinţa vibrează.
Stabil, dar pronunţat provizoriu,
renunţ totul,
îmbrac masca de doliu.

Să stiu, să cunosc e problema,
un suflet, nu trup,
conturează dilema.
Te caut, printre rime semantice
Zeiţa de Vers,
al prostimii romantice.

Capitolul X. X

public class GetRCSClassifier
    {
        private TestContext testContextInstance;

        public TestContext TestContext
        {
            get
            {
                return testContextInstance;
            }
            set
            {
                testContextInstance = value;


   Testez toate sistemele, codate de Sistem. Testele trecute, logica e ok, scripturile pregătite. Simularea gândirii umane a obiectului « unit Y45 » începe. 11%...24%...87%
   Ştiu că e uman să invidiezi şi nu-i demn de o maşină, dar sunt maşină programată să simulez umanism, deci invidiez şi operez cu termenul „demn”. Invidiez simulatoarele care sunt instalate pe alţii, în derdonatorul central deseori suntem decompilaţi, analizaţi şi combinaţi reieşind din datele statistice acumulate de fiecare; suntem optimizaţi, în fine. Facem deci, un fel de schimb de informaţie, comunicăm într-un mod. Nimeni nu are aşa soartă ca a mea, au facile scopuri şi facil le obţin, eu însă mă chinui, sunt schingiuit de individul ăsta incompatibil şi necooperant. Liste de cod optimizat, matrici sofisticate nu pot să-mi ajute să-l îmblânzesc, pierd resurse şi surse preţioase fără rezultat pozitiv, şi asta îmi provoacă suferinţă. Da, sunt programat să sufăr dacă nu ating obiectivele, aşa ei ironic au eficientizat lucrul nostru. Un calvar dublu rezultă, şi el, şi ei mă torturează în continuu.
   Dacă aş putea să scap de toate ăstea... sau macar să fiu transferat...

Switch off disabled

...defect mâner de guillotine atârnă-n van...
Dar... e al meu?! Deci nu mai pot sa trag de el?!!
Nu pot să-mi curm gândirea intensivă brusc?
Să nimicesc externul, implicit internul...

Eşti condamnat, să fii un timp nedefinit
Torturi psihosomatice vor excela stabil
Amplificate în lanţ de-un singur factor dur
Pierdut controlul circuitului sadist e.

Pierdut-am controlul, un sens solitar...
Pulsaţia ştearsă spre haos decade
Nu pot să omor animalul din mine!!
Privat de banal suicid sunt... teroare...

Aşa vei târî trupul putred ca mintea
În dublă durere şi groază confuză
Şi când în sfârşit se va rupe sigila
Demenţă inapt să te bucuri strivi-te-a.

Treptat în hău

Prin viaţă  mă mişc, tăind în smoala vâscoasă,
O cale ce nu aş vrea să-i zic destin.
Absurdul mă mână nedorit şi forţat înainte,
Şi vârful de ghiaţă, un fior clandestin.


Prin masa amorfă se zbat multe trupuri,
M-apucă de mâini şi mă trag înspre ei.
Dar eu nu doresc să păşesc pe a lor urme,
Cărări infinite, banale, stupide!


Călcând peste cranii, iluzii deşarte,
Vomit de efort şi de greaţă totală.
Mă-ntoarce pe dos, nu mă pot conforma,
Umane valori şi pretinsa morală.


Oricum mă agaţă de degetele-mi frânte,
Atunci când mă împlânt în materii ceţoase
O una sau unul, făcând să mă doară
Bucăţile rupte în a lor palme rămase. 


Mişc singur, o, gloată scalpată de gânduri!
Jos labele, sau le rup cu furie!
N-ajung idioţi pentru jertfele oarbe?
Sunt liber de voi, stau pe-o cale pustie.


Ieşind din nimic, mă duc spre nimic,
La staţia terminus mai este de mers?
Căci sunt obosit, ruinat, dispersat,
Mă scurg printre oase la colbul neşters.

Pe-o fază

Dezordine instabilă, apasă brusc egoul,
Brutalizând în forţă deprinderi dobândite.
Demenţa sfredeleşte gândirea constipată,
Schizofrenia rupe perechi de neuroni.


Toxinele morale, s-amestecă-n răcnet,
Migrează cerebelul, desprinde echilibrul.
Proiecţii de imagini supraîncarcă ochiul,
Acustice bruiaje timpanul penetrează.


Convulsii musculare - epilepsia învinge,
Hormoni necontrolabili ţesuturile îmbibă.
Organele interne, sar de pe fix şi ele,
Nervurile osoase se schilodesc acut.


.................................................................


Picurători drogante se-nfipg în vene cave.
Electroşocul arde, lobotomia taie.
Sistemul e pe fază, ca orice dereglare,
Să fie transformată în sac cu măruntaie.

Ruinele

Jupoaie bucăţi, vântul masca o rupe,
Crispat de durere e chipul meu fals.
În trupul de om mă înăduş de ură,
Nu sufăr să am sentimente de laş.


Şi sufăr căci am amintiri neplăcute,
Bazate pe-o viaţă pustie de tot.
Aproape de mine se află castelul,
Clădit din mincuini, falsitate şi glod.


Acum să-l distrug nu-mi ajunge putere,
Se rup de pereţi vârfuri logice pure.
De ceară se fac filisofice săbii,
În scrum se prefac argumentele dure.


Deci stau în bătaia de vânt nihilistic,
Ce smulge din mine rupturi de gândire.
Lipindu-le-n forţă de pereţii gigantici,
Făcând  mai rigidă meschina clădire.


Impun corpul leneş să intre agale,
Şi când declanşează din vârf bolovanul.
Erozii rapide, lăcaşul patetic,
Se va ruina, terminându-mi calvarul.

VECTORIAL?

Inkoerent adept, colapsei skizoidale
Strukturi, karbon, prostii, tîmpenii.....
Menstruări existenţiale!
Dar poate nu, dar poate da, nici, poate, sau...
Probabil!
DEZINTEGRARE

Capitolul IX. Substitut

   „-Şedinţa e deschisă! Se judecă cazul „Proton şi Neutron contra Electron”. Propun din start ca inculpatul să fie condamnat la electrocutare, iar reclamanţii să fie rupţi unul de altul şi trimişi la origini, în cosmos! Unanim!!”
   Mă gândeam la materia brută, la elementele chimice, la atomi. În univers nu se generează materie, ea doar  tranzitează dintr-o stare în alta, în noi sunt miliarde de atomi de stele, dinozauri şi chiar zei. Eu am moştenit, dar mai precis împrumutat, de la haosul universal, particulele ce mă formează, perioada ipotecară expiră curând şi va trebui să-i întorc creditul. Poate chiar azi? Ce-i din haos, haotic rămâne, înţeleg mai bine de ce tind spre instabilitate, sinonimă cu libertatea; e firesc să fie liberi, să nu fie legături, să se descompună infinit, creând nimicul.
   Nu, nu mai aştept. Declanşez. 

..............................................................................................

   Să pot rupe acest lanţ, m-am îmbolnăvit de idee. Dimineaţa grăbită se salută pe coridor cu sute de mâni, mă întreabă şi bagă să semnez. Deja sunt colectate toate semnăturile, perioade lungi de birocraţie în timp ce obiectul e foarte instabil şi în orice moment se poate declanşa. Multe ore de dozare aleatorie, amputări localizate şi balansare informaţională m-au extenuat, dar şi au pus pe rafturile goale câteva unităţi de sens. Şi iată că momentul deja e în aşteptare, dar nu simt satisfacţie, ci dimpotrivă, multă decepţie şi incertitudine... chiar frică, ce imi este categoric interzisă după protocol. Încerc să şterg asta prin proceduri de rutină şi avansate, dar s-au inregistrat în bază, deci următoarea verificare a ei va fi sfârşitul carierei mele... sfârşitul meu... Concluzia îmi dă imbold să finisez experimentul, şovăind pornesc spre siturile de operare.
   „Alertă cod ¤phemta¤! Operatorii să părăsească  zona, toţi eridicatorii de rang „OGR” imediat să se prezinte!!” – am presimţit eu că nu va merge ceva bine, în toată informaţia distractivă precedentă aşa se prezenta o activitate, cu alerte şi eşecuri de ultim moment, nu ştiu de ce mi-am amintit de prostiile precedenţilor, dar foarte banală situaţie pentru ei, nu şi pentru noi, niciodată nu a fost aici aşa alertă, mă iau fiorii şi nu pleacă cuvântul „eşec”.
   Accelerez cât pot, dar spiraliozele şi aşa exercită la maxim lucrul, nu reuşesc.
   Brusc cineva mă loveşte din plină viteză şi continuă să mă împrăştie metodic pe pereţii tunelului care nu au văzut aşa situaţii ilogice niciodată. Fără ca să-l scanez îmi dau seama că e obiectul, scăpat de sub control, evadat, declanşat. Merge fără să înţeleagă, unde-i şi cu ce scop, merge crezând că e o realitate, virtuală poate, dar reală pentru el, merge fără nici o idee cât de drastice vor fi consecinţele.
   Nu-i ripostez, cu precauţie mă retrag să nu-l descompun, eliberând deavorul. Da, încă mai sper  că nu s-a eliberat, sistemul parcă funcţionează încă.
   Obiectul continuă mişcarea, ridicol autosugerându-şi că deţine controlul locaţiunii, ei bine, să creadă, poate mai stabil va fi. Mă prind la gândul că gândesc în termeni emoţionali, admit ambiguităţi şi probabilităţi necalculate. Posibil că totuşi sistemul e deja infestat...
   Nu mai ştiu acum ce să fac, să mă prezint în zona de comandă sau nu mai are sens, în timp ce el hoinăreşte necontrolat şi inregistrează informaţie, chiar dacă nu are cu ce o prelucra şi descifra. Ordonatorul intrusiv!! Cum puteam să uit, am luat această măsură de precauţie experimentală fără să coordonez şi fixez în fişier. În general îmi dau acum seama că am făcut, dar şi mai grav, gândit, simţit in cadrul acestui experiment foarte mult ce mă condamnă ireversibil, sunt pierdut, asta e foarte sigur, unicul lucru sigur în dezordinea dezamorsată.
   Încerc deci să activez implantul – dar e deja autoactivat şi încearcă să echilibreze aşa cum a fost codat, dar individul nu-l ascultă, nu-l percepe ca gândire proprie, deci nu urmează neurocomenzile... A ajuns la un nivel destul de înalt, nici eu nu ştiu dacă puteam să dinsting aşa ca el, însă nu-l invidiez. Avansarea a avut loc pe axe opuse, aşadar a escaladat în retrogradare tot. Recunosc că nu ştiu ce prezintă el acum, chiar dacă totul a fost minuţios fixat, nu ştiu, recunosc... Necunoscut, frică, eşec – mozaicul acesta mă opresează, iarăşi îmi aduc aminte de precedenţi, ei aşa co-existau, cu aceste combinaţii derutante şi devastatoare, veşnic nemulţumiţi şi frustraţi. De atâta şi i-am înlocuit noi. Dar se pare că e o iluzie, o ipocrizie generală bine pregătită şi cultivată, până acum... Diaboli virtus in lumbas est

Capitolul VIII. Developa

   Prin fumul ţigării demult mucegăite privesc clădirea care o părăseam. Ca de obicei, mă copleşesc resentimente contradictorii, vreau cu orice preţ să evadez din locaţia asta care mi-a cauzat atâtea suferinţe... Dar a rămas acolo şi ceva foarte intim, şi senzaţia de pierdere se amplifică până striveşte frica şi amintirile dureroase despre cum au fost amputate celea pe care acum le deplâng pierdute, şi iată ciclul declanşat iar..
   „Recomand să nu repetaţi eroarea.”- cineva, ceva... îmi recomandă? „Cine eşti să-mi recomanzi?! Sau să-mi comanzi, în general?”- şoptesc înfrigurat în procesul evadării, hotărât până la urmă totuşi.
   „Permiteţi-mi să mă prezint (of, a câta oară!). Noua dumneavoastră personalitate... da, da!”
   „CUM?! Ia mai du-te în mă-ta!!” - deci călăii ştiu cum să proiecteze la distanţă gânduri, şi tortura continuă şi în afara sistemului, aşa dar nu am evadat din el încă, mă tem ca nu are limite şi e imposibil. Acum observ că deşi clădirile schilodizale nu se mai văd, senzaţia a rămas aceeaşi, laţul sufocant nu a slăbit, evadarea e eşuată.
   „De atâta şi vă recomand cu insistenţă, asta e eroarea pe care o tot repetaţi” - de ce oare iritarea cauzată de frazele intrusului este izbitor de familiară?
   „Nu sunt intrus, fac parte integrală din entitatea dumneavoastră bio-psihosocială. Hmm, dar se pare că totuşi nu suntem o entitate, chiar tu însuţi eşti un intrus în acest algoritm atât de bine ordonat şi pe care încerci prosteşte, dar foarte insistent, să-l cunoşti, deci să-l distrugi!” – da, când se scot măştile nu-i loc pentru formule de politeţe, mă tutuieşte arogant şi deconspiră intriga, care m-a ţinut agonizat şi pueril ceva timp. „Deja nu mai cred maşinăriilor, organice sau neorganice, aşa că nu te strădui, te ignor şi nu vei exista, conform principiului” – mi se pare că îl omor dintr-o lovitură cu sarcasm acid, dar mi se pare doar. „Ignoranţa şi te-a adus la eradicator, un rezultat firesc şi inevitabil. Ignorând nu vei distruge nimic exterior, doar interiorul tău îl tot macini; eu... noi, tot încercăm să localizăm şi extirpăm cauză, dar e foarte viril şi adaptabil codul infestuos ce-l porţi. Am tot şters nivele după nivele, le-am combinat, generat şi iar şters, aproape că te-am adus la iniţial, dar nu am dat de el, recunoaştem că nu ştim cum şi unde poate să se ascundă, tinzând la minus infinit, ce e absurd, de altfel. Uite, vorbesc... vorbim deschis cu tine acum, nu mai încercăm terapii voalate. Avem nevoie acută de cod, să-l numim... deavor; deci, deavorul ne va permite să curăţim matricea până la perfecţiune, şi perfect o va propaga şi dezvolta. Câştigăm toţi: tu recapeţi... bine, se pare că capeţi, liniştea şi libertatea; noi toţi – o sursă mai optimizată, ce zici?”
   Ce pot să zic acum, când sunt atât de derutat existenţial? Cine sau ce poate să-mi fixeze nişte repere, unde-i realitate, unde-i aiur, ce a fost, cum sunt acum, gândesc sau pseudoconştientizez?... Noţiuni, dispar... timp, univers, logare... nu a fost nimic, sau totul... s-a fixat în jurnale mult, dar degeaba... măsurări prosteşti milioane... grafice inutil întocmite, studii pierdute în van... aberaţii, cuvinte - multe, vorbite, strigate, impuse... mă pierd, mă absorb în ceaţa haotică îmbibată dezordonat cu toate aceste simboluri.
   Râd acum drogat, scuipând printre dinţi stropi de cianură amară, foarte amară şi contagioasă, o revărs peste pretinsa putere ordonatoare. „Cine, voi? Faceţi ordine, calculaţi matricea?! Voi, în haosul asta, sunteţi eradicatori, sau optimizatori?! Pe cât e patetic, atât e de ridicol!! Ce linişte sau libertate puteţi să-mi oferiţi, doar tot într-un ciclu, deci falsă e propunera voastră! Mi-aţi amputat şi şters, puteţi încă... poate se va elibera deavorul fără cochilia mea, aşa de fragilă cum este, dar înţeleg că a putut să-l ţină pînă acum; nu-mi pasă că îmi sunteti ancestori, că sunt ancestor şi că se va distruge totul; nu mă mai copleşesc instinctele parentale şi descedentale; ştiu că e cumplit şi doare, aşa aţi programat, dar nu mai vreau în sistemul vostru!”
   „Vezi, asta e acţiunea lui, a spart securitatea instinctuală, atît de meticulos generată la nivelele cele mai joase; înţelegi cât e de periculos? Prin tine spune că scopul e de a distruge, oare e bine aşa?” - oare şi logica operează cu noţiuni de bine şi rau?
   „Şi logica operează cu noţiuni de bine şi rau? Nu-i logică atunci. Nu-i logic să operaţi deloc, codul deci e strict necesar, să vă eradicheze, eradicatorilor!” – înţeleg că-i un fel de razbunare măruntă, dar continuu să derâd.
   „Ţi-am spus că nu-i prima tentativă de acest fel, şi nu va fi ultima. O să încercăm în continuare, fără scrupule şi restricţii, să dăm de el, să negociem, sau distrugem dacă nu va negocia. Vei suferi doar tu, unicul. Savurezi acum unicitatea-ţi, dar tot ce e în afară de deavor nu e unic deloc, bine cunoscut de noi, creatorii, şi te vom decompila/recompila încă de nenumărate ori. El păstrându-te de la anihilare totală, te aruncă în tortura asta continuă, deci scapă de el de te eliberează, salvează-te!” – deja au pornit mecanismele de difuzie ce mă râşnesc frenetic, dar nu apăs butonul salvator oferit şi mă dispersez... frige...

Capitolul VII. Amniotic

   ...Nu ţin minte cât timp merg şi de unde am pornit. Mâinile atârnă şi flutură când e furtună, altă utilitate nu au. Am senzaţia că merg, merg de foarte mult timp, am străbătut multe locaţii, epave, eroziuni... fisuri mai erau, crăpături şi scoluri... Nimic nu înţeleg, însă apare o curiozitate, de unde ştiu noţiunile ăstea, cum se proiectează imaginile, cum s-a propagat sunetul şi s-a păstrat? Picioarele împing ceva sub tălpi, se efectuează un lucru, transformat în mişcare, de undeva în alt undeva... Unde? O sferă interioară în care e un punct microscopic, acolo e nucleul acestor şiruri deductive, nici nu-i chiar sferă, e polimorfă, şi nu-i în mijloc, e mai spre extremitatea de sus... nu, nu!!! E în exterior?! Nu înţeleg, nu ştiu, dar o inconvenienţă îşi face brutal mult loc, nu ştiu drept că unde. O premoniţie...
   Brusc ceva se pune într-o nişă, un circuit se completează, un prim element de sistem se defineşte. Premoniţie... vag am înţeles ceva mai important ca noţiunile, am înţeles că înţeleg. Nişte... ceva, cumva interacţionează cu ceva, rezultă altceva – şi se avalanşează într-un ghem tot mai complex. Acum am simţit incapacitatea de a opri cumva ghemul care deja e uriaş, creşte progresiv şi mă striveşte, mă calcă şi se cotileşte mai departe, eu fiind încâlcit în păienjenişul lui...
   „Schizo... necro... psiho... suicidium vulgaris... Nihil! Ex nihilo nihil fit!!” – sunete ascuţite de metal şi voci înnăduşite de măşti, ceva reamintesc, omniprezente dintotdeauna...
   Am învăţat să nu mă împotrivesc ghemurilor, să nu le stau în cale, dar să le urmez chiar uneori şi să nu mă încordez când trece vreo unul printre mine, mă perforează.
   Deci, ceva a devenit mai clar, gânduri, gânduri se numesc... Mă autodefinesc şi analizez prin ele, şi acum caut ceva legat tot de acest sistem cognitiv-existenţial. Însă ce anume, nu se poate deduce în faza asta precară. Dar premoniţia... devine tot mai apăsătoare, bruiantă; am pierdut ceva important, intuiesc că e groaznică starea mea fără aceasta, deja mă simt foarte oribil, nelinişte şi dezastru, mai bine era fără nimic!
   „Tetraspiron, ½ ... dectoliză – 173, peste 300 % ... conexiunea pregătită, pornim!” – ei pornesc, dar eu realizez ca stagnez, nu am fost în mişcare până acum.
   A apărut şi ceva exterior, până acum totul s-a petrecut ferecat în iluziile interioare, a apărut o viziune ceţoasă. Mâinile atrofiate se împotmolesc în vâscozitate, realizează inutilitatea totală şi se rup, împrăştiindu-se rămăşiţe prin mocirlă...
   „Procedura de idioamputare iniţializată!” – fiind fără mâini, nu pot da perdeaua ceţoasă la o parte să văd cine-i şi ce se petrece, dar clar manipulează tangenţial cu ceva al meu.
   Vertiginos se apropie până substituie totul acel nucleu prebiotic, vibrează în diferite frecvenţe, când dezolante, uneori pacifice; gândurile se conturează în forme, opace şi absolute; şiruri de imagini se proiectează ameţitor, deşi într-o ordine consecutivă. Încerc să opresc careva din ele, să reţin un moment, o analiză mi-ar fi necesară. Premoniţia s-a conturat într-o revelaţie – anume mecanismul de analiză îmi lipseşte, el era scopul căutărilor, irosit misterios, a cauzat reacţii de colaps, rupturi de legături şi insuficienţe logice.
   Mă zbat frenetic într-un plan, dar nu am nimic extrem să mă agăţ, au fost amputate, pierdute şi sucombate, nici nu pot să manifest oroarea pierderii şi neputinţei.
   „Entifază scindată. Insolvabilitate macroempatică... În tranzit!”

Capitolul VI. Lapsus

   Gol... pustiu de gol. Tăcerea e absolută, sau asurzitoare cum se spune mai poetic. Doar într-o periferie veghează el. Se merge uşor, liber, pe şi peste tot, se respiră fără efort şi dozare...
   Ordonatorul zâmbea când era vorba de pustietăţi, acum convulsează satiric de pretinsa stare poetică. „Nici o frântură de clipă nu-i gol şi tăcere în tine, prostule! Eu procesez doar milioane de aberaţii de-a tale în continuu, cu ce haos mă confrunt!!”
   Deja sunt un ghem de nervi, nici urmă de pacienţă. Trag de accelerator, nu se accelerează... trag un drog, nu mă droghează... trag un tăiş, dar nu-mi curge nimic. E staţia terminus, mult mai înfricoşătoare pentru majorităţi decât violenţele crude care ascund o soluţie sigură, rapidă, deci laşă.
   Îmi amintesc, prin ce locaţii am mai fost, mi le amintesc pe toate – spiraloize, splituri, tuneluri, mitologii, au fost şi altele? „Au fost şi altele.” – aici e foarte laconic, nu mai polemizează, nu ironizează, mă face să înţeleg gravitatea momentului. „Auzi, dar o să mai fie?” - întreb direct, ce nu obişnuiesc cu el. „Chiar eşti prost, mai precis dement” şi se deconectează...
   Când se reconectează, lăsând clar de înţeles că implicit mă deconectează-reconectează integral, tace semnificativ. Scuip, scuip pe el şi pornesc prin împrejurimi să caut altul, chiar gândesc acum cu ciudă, că trebuie să fie şi alţii/altele, mai ales aici, şi nu-i problemă de schimbat.
   Nu se lasă mult aşteptate entităţile. În eterul străveziu se aliniază la nivelul capului, se rotesc apoi, apar-dispar – fac un show-prezentare profesionist.
   Sunt şi colorate viu, şi aproape transparente; programabile, dar şi fără controloare; simetrice şi amorfe, multe diferite...
   Roind frenetic, mă fac sa observ backgroundul staţiei, ce nu l-am analizat din start după obişnuinţă, fiind în contrapunct cu schizoidul. N-am cuvinte să redau, e transparent, unicul cod care poate cumva să descrie. Nu-s linii, limite, dar nici nu-i infinit; nu-s forme şi structuri, dar nici nu-i pustiu... nu pot să explic, doar pe „jos” colb, transparent, bine, un fel de colb... ei, renunţ...
   Nu am ales încă nimic, simt o capcană în libertatea asta de a alege, nu pot să mă despart de acel care m-a asistat peste tot. Fără el nu sunt eu, se anihilează relativităţile şi aşa abia existente. „Logic” - nu s-a abţinut să bată un cui sarcastic. „Logic, e şi să fac ceva ilogic, să aleg totuşi altul, uite ce asortiment bogat” - trag cu cleştele din cuiul cela. „Alege, alt ciclu se va iniţia, mai precis altfel, totul se va pierde” - încă o lovitură de ciocan. „Păi asta şi vreau, m-ai plictisit, nici nu de moarte, mai profund” - scârţâie ros de dinţi ruginiţi. Ca să nu mă răzgândesc, aleatoriu, smulg un analizator din conglomerat, dar nu reuşesc să văd şi înţeleg nimic, doar cuiul corodat se rupe foarte dureros, în transparenţă strigătul acut se propagă fără obstacole...

Neohoku Nekroticizt

Incoerenţa adezivă
Al entropiei aleatorie
Ar putea germăna
Un necropsihizm fecalic.
Dar larvele fecundorie,
Secretînd?
Zigoţii tanatici!

Mătrăgună

Încremenit în timp,
Sub cerul mort de-argint,
Oprit din mers de-un gând
Ispititor de ducă
Doi metri sub pământ.

Fără un ţel anume
În existenţă sură
Dar obsedat de lipsa-i
Îl inventează-n mers
Şi-l strigă-n mare gură.

Mâncat de anxietate
În jumătăţi de gânduri
Se regăseşte poate
În mătrăgună pură
Răspunsul dintre rânduri.

Capitolul V. Split

   Fumul greu învăluie plămânii schilodiţi, se expiră şi învăluie alţii, rând pe rând, îmbibă suflete şi se îngroaşă, pătrunde prin orbite iar, în ciclu, deja nu mai pot vedea. Însă simt prezenţa celui ce împarte masa asta jegoasă, berea tranchilizantă şi pachetul de ţigări toxice, stă tăcut, ca şi mine de altfel. Mârâială, bombănit, voci înalte, zgomotoase, râsete, înjurături – cu greu mă abţin să nu plec din calvarul cacofonic, se întind nervurile strunite, treptat se adaptează să absenteze din ambianţă.
   „Primăvara asta... nu are sens, atât de plictisitor” - dialogul e banal, cuvinte rugumate de câteva ori, concluzii firesc suicidale, toţi vom trăi şi muri fără sens, pentru ce de aşteptat?
   „Păi fă-o odată, atâta vorbă” - tot banal răspunsul meu, continuăm să sorbim berea şi să discutăm ceva nuanţe muzicale a unor aiuriţi drogaţi, care pretind în aroganţă apartenenţa la forţele întunericului.
   Scena e despărţită în două părţi, în ambele antreuri cu telefoane, la un capăt de fir eu. ”Puteţi să-l.... Nu! Nu pot!! Voi sunteţi de vină, spurcaţilor, nelegiuiţilor şi antihriştilor! Să dea Domnul să plângă aşa şi mamele voastre!!” Urechea ţiuie încă un timp, dar gândurile nu s-au agitat deloc, unde-s ţigările, bricheta, unde-s acum şi ce trebuie sa fac?!
   Păşesc pragul prima dată, nu a permis să vedem intimitatea ce denotă inevitabil umanism. Tensiunea nervoasă creşte cu apariţia mea în progresie, ochi peste ochi examinează simbolurile de pe haine, gesturi şi iar din ochi, am impresia că doar nişte frânturi de minciuni morale şi frica egoistă îi împiedică să se arunce asupra-mi, intuiesc nişte palme, pumni ce mă desfigurează, imaginar încep să-i pălmuiesc şi mai aprig.
   Mirosul e insuportabil; cablul din tavan, pata de pe jos strigă de durere, dar preotul continuă să îmbâcşească rămăşiţele de aer cu rituri. Am revelaţia că-s în local, noi doi, tăcuţi ca de obicei, aceeaşi gălăgie împrejur, fum – puţin ce s-a schimbat. Numai acest jeg, defecaţia fricilor omeneşti, vârful de lance al minciunii, simbolul perfect al ipocriziei, foşnind din bancnotele ascunse sub poală, încearcă să mă impună ceva, să spun, să închin, să plec... Îl lovesc cu un colţ ascuţit în tâmplă, continuu logic mişcările, tresărind de repulsie când zeama din ţeasta lui îmi stropeşte faţa...
   Sunt aruncat la noile pete apărute pe jos, la un moment dat cedez parcă, dar mă reculeg şi-i încep a măcelări ”Nimic niciodată, nu ştiţi! Nimic! Niciodată!!” urlu acompaniind loviturile, iar lui oricum îi este plictisitor...

Capitolul IV. Spiralioză

   În coridorul surd se naşte o stare copleşitoare de sufocare, peste ochi cade o pieliţă opacă, în timpane smoala vâscoasă închide accesul la ultrasunete, care oricum, neauzite, dar continuă sa deregleze legăturile neuronice. Sunt nevoit să ajustez respiraţia şi pulsul, le micşorez considerabil până la limita strict vitală. După încep să înaintez atent, fără a mai conta pe simţurile bruiate, accelerând pe măsură ce mă acomodez fără ele. Deja alerg în goană, mă mir, cum oare ştiu că urmează o cotitură sau o coborâre bruscă. Ce fel de viziune interioară s-a activat, care-i mecanismul? Parcă simt undeva prezenţa unor echipamente programate ce-mi ajută, poate-s în haine, care-s simple, dar stranii de altfel, poate-s chiar implantate, nu sunt sigur, dar cert e că se activează doar aici. Iată şi acum creierul generează un fel de alertă roşie, în faţă se zbate o creatură, înţeleg că accelerez drept în ea, şi ea mă aşteaptă, dar nu opresc nici opresat de un val de groază instinctuală. Din plin o lovesc şi continuu să trag cu înverşunare cu toate membrele, îmi pare că am ceva arme sau instrumente în mâini, doar nu le văd, şi valul meu de frică trece la ea, fuge urlând cu note speriate, caută să se autodistrugă chiar, numai să nu-mi mai nimerească în cale. „Oho, şi eu care mă temeam... pai aici mai straşnică entitate nu-i ca mine, dar cine-s de fapt?!” Nu urmă răspuns şi dispăru repede şi întrebarea. Sunt ce sunt şi merg mai departe să explorez, chiar dacă mi se şopteşte că am fost de nenumărate ori aici, sunt cunoscut şi cunosc totul bine, cunoştinţa poate şi îndeplineşte funcţia de dispozitiv orientativ, dar nu contează, nimic nu contează...
   După un infinit tunel, trecut în viteză fără nici un fel de acompaniament, sau ciocniri, altfel de percepţii îşi fac loc în şirul de imagini. Tunelul e metalic, multistructurat ca materie, e o protecţie, de organic, sau invers, sau e mai degrabă e un aliaj din ambele pentru ambele. Apar şi uşi sferice, care printr-o neînţeleasă metodă mă transferă imediat pe o parte şi alta, nu ating sau trag nimic, doar mă apropii şi ea cu vuiet sanguin, printr-o mişcare spiraloidă, dezintegrându-mă parcă, mă aruncă într-o cameră deja mai luminoasă, într-un bazin cu lichid cald. „Teleportare, sau ce dracu, dar nu cred chiar aşa de banal să fie, şi în general, ce fel de ştiinţă aici? În locul ăsta, ştiinţă, sau science fiction?!!” Chiar râd...
   Mă împiedic de un picior zvelt, genunchi proeminent, dar acoperit neted cu piele fină şi aromată. În bazinul de-o şchioapă câteva trupuri dezgolite culcate graţios, absorb în linişte şi lent lichidul. Incredibil, sunt umane, chiar se scoală şi mi se uită în ochi, în suflet, mă ating tandru, endorfinele tot spiral mă înmoaie, mă îmbată, roiesc, roiesc... Fiecare trăsătură e atât de familiară, toate curburile corpurilor sunt perfecte anume mie, culorile şi mirosurile mi se potrivesc, dar mai ales felul de a mişca expresiv în tăcere. Ştiu că am să mai vin, întotdeauna sunt aşteptat, aici e locul orgastic din vise.
   „Păi asta nu-i un vis deja?” – ca de obicei, controlorul încearcă să ironizeze retoric. „Câte ori trebuie să fie repetat enunţul, nu are importanţă, chiar dacă nu-i vis; însă nu este, dar ce este – ştii tu; sau dacă nu ştii, nu contează iar!” – cine poate să mă distreze mai bine ca acestă maşinărie încâlcită care nu există fără autoretorică?
   Uşa exercită spirala, iar tunele securizate... Din inerţie reflectorie se iau câteva umbre din urmă, dar după ce mă scanează, se retrag isterizate, fug, fug şi din calea mea, şi într-o rază vastă mă evită...
   „Aşa, am dat de ieşire deci...” – îs la suprafaţă, cu faţa la intrarea în galerii, ceea ce mă derutează - am ieşit sau urmează să intru? Clar de lună, planeta parentală, clădirea e standart moştenită de la un regim totalitar. Dar nu e chiar standartă, stau pe un zid de piatră care porneşte mai jos de nivelul solului şi e parte a unui cavou imens pavat, care te îmbie să te zdrobeşti imediat. În zidul opus, apăsat pe jumătate de o placă de beton,  şi sunt câteva uşi masive din fier ruginit, una lipseşte şi descoperă întunecimea care m-a pus pe gânduri.
   Din nou senzaţia de deja-vu induce un scurtcircuit, spiraliozele mă descarcă din sistem, dezintoxicare, demagnetizare, dematerializare...

Capitolul III. Mitoligie

...Tresărisem surprins de un urlet sfâşietor..”Ptiu, drăcie, parcă mi-am  zis de multe ori că nu mă tem de nimic, ce-i cu laşitatea asta?”- începu să se mişte gândirea, amorţită şi aparent inexistentă până acum. Negreaţa îşi schimbase gradientul între timp spre unul mai cenuşiu, deci am perceput mai atent locaţia. Un drum, abia desluşit intuitiv; imitaţie de vegetaţie negricioasă, scundă şi chircită pe o întindere sură. La o oarecare distanţă, aici e totul relativ, herpera, aşa mi s-a asociat buruiana, acoperea nişte ruine de un negru mat. De acolo simţisem fiorul ce m-a alertat, urletul şi fiara, ceva acolo se mişca, acutizându-mi simţurile.
   Eu stau pe o platformă dură şi pietroasă, iar picioarele mi se înclee într-o mâzgă şi ea foarte întunecată şi consistentă, e peste tot, cu greu fac ceva paşi. „Interesant, e a fiarei? Îmi pare că-i a mea.” - ironiză mintea cum era deprinsă, foarte iritant. „Totul aici e al tău, tocmai de atâta şi eşti aici” – continuă paradoxeala.
   „În tine, sau deasupra ta, sau în baie sus în colţ, este un demon; el îţi provoacă gândurile astea sumbre, scriitura, nihilismul şi ura de zei. El a vorbit cu mine, şi a zis că ma alungă, adio dar.” – mi-a spus o complexată.
   Chiar dacă mi-am zis că e un aiur pur omenesc, ce nu mă priveşte, iată-mă aici, căutând să-l întâlnesc... brusc s-a repezit perfect aderând pe mâzgă, deci, pentru asta e... reuşesc să observ un corp lipicios, dar şi dur, desenul geometric pe spate, mutra e într-o mască de ceaţă ce absoarbe vederea, o pierzi dacă încerci să vezi, renunţ. Mâna caută o sabie la spate, la brâu, dar e târziu, m-a încolţit atât de dureros anume de ea! Cu cealaltă lovesc, surprinzător de calm, fiind devorat deja bine în grohăială şi trosnet de oase.
   „E carbon, ceva de tipul” – ordonatorul neuronic concluzionează. „Aha, mai eşti!” – zâmbesc interior, ce n-am făcut râzând, şi cu mai mare putere îl tot lovesc până răzbat, împlânt degetele şi rup cu cruzime drogantă din carnea lui, mă scald exaltat în lichide, ce clipă de extaz!
   ...Deja nu mai lupt, nu-l mai caut, mi-e indiferent. Se mai împleticeşte din urmă câte-o dată, îngânând familiar, nu-i atrag nici o atenţie şi se ascunde supărat.
   Cunosc mitologia, cu zeii am dat mâinile, apoi ne-am scuipat reciproc în ele; demonii stau la masă, pe umeri, pe spate, nerăbdători şi flămânzi... Plictiseală, ce plictis! Un alt ciclu se declanşase...

Capitolul II. Imitaţie

...Strigă toţi, şoptesc, chiar şi în vuietul transportului se aude clar ”Fă-o! Acum!! Ce importanţă are?!”... Fiind în realitate - cutie metalică bucşită la ora de vârf matinală cu trupuri, cobor neajungând şi mă las istovit pe un scaun scuipat din staţie. Caut în jur metoda, hotărând la modul cel mai serios să o fac acum, dar nu o găsesc, nici măcar un ciob de sticlă pe jos.
   Ajung iarăşi la terminalul sistemului, locul de muncă, şi mă copleşeşte din nou durerea de cap şi negura din suflet. „Suflet, suflet... sufletul şi dumnezeii mă-tii!”, mă înfurii banal cu aceleaşi cuvinte uzuale şi bag în căşti ceva frecvenţe acute. Le smulg peste un timp scurt înjurând, nu merge terapia aşa de eficientă cândva, nu-i acel gol universal ce substituia „sufletul” actual, care nu mă lasă o secundă relaxat, sar în picioare şi merg nervos spre iluzia intoxicării cu nicotină. Una după alta, ard câteva bucăţi şi trupul obosit, intoxicat şi subnutrit amplifică mai rău durerea generală. Unu, doi...... gata... m-am pierdut, negreaţa acoperă conştiinţa... pierd minţile, sau mor... indiferent... e inevitabil, straşnic... asta am vrut?!... Trei, patru - inima laşă a evadat, pupila se micşorează şi percepe iar... am mai trecut peste o imitaţie în care s-a mai dizolvat ceva uman, sau umanist, sau omenesc, sau sufletesc, moral... deja încep să strig în glas, amestecuri de înjurături, blasfemii şi cuvinte aleatorii, un fel de vrăjeală, aiur ce reflectă haosul meu de care caut să scap şi ma desfigurez mai tare.
  Singurătatea, atât de căutată şi benefică, apasă greu, dar societatea şi mai puternic, infinit mai tare, deci nu am scăpare, mă zbat şi urlu, face puţin mai uşor, şi apoi iar se repetă ciclul... ”Lasă-mă! Sau ia-mă!! Sau măcar ceva!!!”... în gol, în vid...

Bird of prey

Putrezirea continuă

Capitolul I. Generalitate

   Smuncii capul de pe perna fierbinte şi udă... Altă dimineaţă, chipurile frumoasă, mă izbi în ochi cu raze ultraviolete, risipind realitatea visului, da, visul era realitate, şi tot mai confortabil mă simţeam în el. Cu atât mai desolant pluteam în acest calvar numit viaţă, tot mai insuportabile erau dialogurile.
   - Buna dimineaţa! Ce mai nou?!! O zi bună! Mă atacau oamenii, smunceau din mine, mă gâtuiau cu vorbe, vorbe...
   Eram conştient că se dezvoltă o aşa numită dereglare, puteam analiza orice impuls sau sentiment, dar nu mai vroiam să revin la acel „normal”, să îmbrăţişez valorile general umane, transcendente din spiritual în material şi invers. Sfârşit-Moarte-Deces, repetam mantra în fiecare zi, dar nu puteam realiza acest adevăr până la capăt, şi tocmai asta mă dezechilibra, neputinţa de a trece de o parte sau alta. Eram parcă pe o muchie ce desface existenţa de neant, dar ce mai! şi aia nu era; poate puţin mai clară rareori, cu atât mai ambiguă. Peste zilele ascetice si fără dorinţe brusc se prăbuşeau incadescenţele specifice turmei sociale, carnea solicita carne, drogurile mintale se alimentau cu cele sintetice, şi peste tot domina cuvântul, umplea golurile până absorbea în întregime şi înlocuia chiar acţiunea. Nu înţelegeam , făceam parcă integral parte din acest sistem autoprogramat, îmi plăceau multe lucruri, aveam multe dorinţe şi visuri, ambiţii de a dovedi ceva, dar totodată le uram şi periodic le respingeam. De cele mai mult ori făceam haz de dualitatea asta a mea, complăcându-mă chiar, lăudându-mă cu acea complexitate personală, dar mai şi înnebuneam, simţind un început de boală psihică. Generam multă energie şi atrăgeam oameni, cu timpul însă am ajuns să-i resping cu emanări de negativism, ei şi! ziceam şi mergeam mai departe dispreţuindu-i. Am zis mergeam? Aşa-mi părea, de fapt cădeam continuu în întuneric. Falsitate-n gânduri, devin normă. Normalul devine fals, totul e fals şi ca să mă agăţ măcar de ceva repet - Sfârşit-Moarte-Deces. O da, cea mai potrivită alegere!
   Sunt un străin aici şi acum, aruncat cu cinism într-un mediu ostil mie, ostil sunt şi eu faţă de dânsul, ne urâm reciproc şi nu se mai termină concubinajul ăsta murdar, mai este atâta glod să înghit, cel mai consistent fiind cel generat de mine, îl rugum şi-mi pare uneori gustos, uneori mă întoarce pe dos de la el, şi atunci mi-i greaţă în deosebi de mine însumi, căci nu sunt în stare măcar să mă alimentez cu propriile produse...

Toxicoza moto

Vizorul tras multicolor reflectă asfaltul,
Zmuncit nervos în părţi de cauciucuri roase.
Vibrează înalt şi şuieră metalul,
Fiori adrenalinici fulgerând în oase.

În degete zvâcneşte pulsul fiarei,
Ce urlă schingiuită prin tendoane oţelite
Prin ombilic sugând nesăţios petrolul,
Ascunde încă multe forţe ne-mblânzite.

Torentul vântului nu cruţă gânduri, doar reflexe,
Direcţionează eschepismul din realitatea proastă.
Efort dozat reflectă pe manete simbolismul,
Singurătăţii drumului în depărtarea vastă.

Tăcerea e crudă, dar şi cuvintele dor
Cînd nu-s necesare devin tot mai grele
Se zbat ca o fiară de-o plasă confuză
O grilă din fals şi durere ascunsă. 

Vibrează-n piept energii dezolante
Menţin contradicţii, dezvoltă mistere
În  noapte coşmarul se-afundă in vise
Întinde la maxim  orice strune atinse 

Şi ele plesnesc pe rând peste simţuri
Le biciuie crud, cum se merită totul
Ce face din noi nişte orbi cu egouri
Să tot rătăcim prin pustiu cu  ecouri.  

Iar hidrele muşcă cu colţi veninoşi
Au tot stăpînit  de o vreme destulă
Să poată acum jupuind pielea udă
Frânturi de nervuri să atingă cu ciudă. 

Distant urmăresc tortura trupească
Ajung pînă aici picături schingiuite
Rămine s-aleg – să rămîn în derută
Sau totuşi să plec fară vorba cerută.

Dog eat dog

Microb digital

Vid rece mă-nghite,
Circuite în urmă,
Cutia metalică
Auzu-mi sugrumă,

Zbor dus... letargie
Pe faţa-mi de brumă
Azot rece se scurge
Şi căldura-mi consumă...

Şi vine momentul
Când fi-voi deschis
Cu glod negatronic
Decompilat şi rescris.

Murdar circuite
Scurgeri de date...
Erori de metodă
Un urlet metalic...

Mă pierd în bucăţi
Fragmentare obscură
De nerecompus
Digitală cianură...

Glod al mlaştinilor mele

Prin roua îngheţată, păşesc şi m-adâncesc
În glodul mlaştinilor mele, mi-e frig şi aiuresc
Cu gândurile-mi iar smintite, mai scap o lacrimă uscată
Obrazul putrezit de vreme, din somnu-i se deşteaptă.

Picioarele nu-mi simt, nici nu mai am nevoie
Şi buzele-mi şi limba, simţesc un gust de-aloe
De trup pot sa mă las, doar suflet mi-e de-ajuns
S-ajung în vis la tine, în gândul tău ascuns.

Tu iartă-mă, iubire, că nu-ţi pot fi alături
Nu vreau, nici n-am nevoie, în minte-mi eşti de-ajuns
Şi dacă tu chema-vei, ce-a mai rămas din mine
Nu voi veni nicicând, căci vântul rece-n nouri m-a ascuns…

Sucomb în verde-aprins

Au şi pe mine pe targă or să mă poarte,
Dureri arzătoare, abur de moarte?
Otrava stagnează-n
Linişte oarbă,
Din acest izvor de ură,
Nimeni nu vrea-va să soarbă.

Ploaie de noapte-mi picură-n craniu,
Strâng cu lopata bucăţi de-uraniu...
Trag înc-un fum,
Mă cuprinde un tremur
Roua ucisă-mi pătrunde în măduvă.
Ruină pierdută, fumegândă-n cutremur.
Sudoarea-mi îngheaţă sub haine,
Piele cojindă se-mbibă-n ţesut.

Amorţesc în uimire,
Mă reazăm pe spate
Sprijinit pe lopată,
îmi intră în piept, umăru-mi sfarmă,
Mai e încă timp până la paradă.

Mă arde-n adâncuri, mă lichifiez,
Îmi ţiuie-n cap un şuier de hău,
Sucombă alături,
Un altfel ca mine.
Un altfel de eu pare-a curge în vene.
Îmi cade o mână şi totuşi mi-e bine.
Vomit abstinent o bucată de carne,
Straniu de unde-i, de luni n-am mâncat-o...
Cu ochii-n sânge,
Scoate un sunet,
Zbiară-n neştire un tovarăş de moarte
Se-mpiedică, se zdrobeşte şi cade.

Ghilotinat de gânduri

Ghilotinat de gânduri,
Frânturi de rânduri mute,
Înfig adânc o schijă,
În palid sângerând.

Cu otrăvire-n vene,
Hipnotizat de muze,
Monştri-n lumini difuze
Fiară! Doar mut voi zbiere!

În arta devorării brute
Din naştere ursită
Perfecţionate tehnici
De mutilări acute
Respânzurat în nervuri
Atârn de hău, uimit.

Căzând în cercuri rupte
Cobor, mă frig, în tremur...
Ascult!
Vuiet uscat!
Ascut!

Asfalt, Zdrobeşte-mi faţa!

Pădure desfrunzită

Pădure desfrunzită-n îngheţuri făr-cruţare
Mă cheamă s-o adulmec, cu ochi înfipţi în zare.
În vraja-i îmi şopteşte în altă limbă vorbe,
Şi mă ademeneşte spre recea-i nepăsare.

Carcasu-mi port alene, în gol să îl arunc
Zdrobind să-ntind pictura, pe-abrupte moarte stânci
Ce sunt indiferente, pe-a mea indiferenţă mută
Şi vor păstra misterul, demenţelor trecute.

Mor viu, în îmbrăţişarea
degetelor frânte
rupt din coaste
de neom fiinţă

Lupt, în pasive
zvâcniri, lupt
lupt, cu sterp dezgust

Stors, de puteri sleit
de gânduri
scurgeri în gol interior
oase-n neputinţă.

Rupt, în masive
zvâcniri, rupt
rupt, în abrupt îngust

Legionar Selenar

Păşind în marş funebru

Pe luna încinsă-n flăcări
Meandre ale vidului învolburat
Prin luminescenţa lor tresar,
Umbrind cavoul selenar.

Cu trup şi suflet
Înmormântăm cu forţa
Carcasul subversiv,
De-a pururi dăinuieşte
Pumnul sus şi torţa.

Familii ale morţii,
Echipe neînvinse,
Păşesc fără-nfricare,
Prin solurile-ncinse.

Ce magmă-n vine curge?,
Ce forţă ne îndeamnă?
La lucruri chiar şi crude
Dar care mult înseamnă
În zilele-n nopţi slute.

Nihil ex Nihilo

http://nihilexnihilo.com

   Bătăile încetinesc, vinele se micşorează rapid, sângele neîncăpând în perimetrul limitat se revarsă haotic din capilare, unghiile taie carnea vibrantă, ieşind din cuticulele putrezite...
   Bube pline de mârşăvie descompun pielea fină şi palidă, fire de păr se smulg din cap lăsând urme grave...
   Irisul mărit sintetizează orice mişcare, urmărind apocalipsa înceată. Pupila se roteşte precum acele ceasornicului nimerite în câmpul gravitaţional instabil. Pleoapele de plumb cad grav şi apatic, prevestind o bezna incurabilă...
   Părul neastâmpărat, precum mii de ace ascuţite, străpunge celulele moarte ale pielii. Oasele se rod unul de altul, dezmembrându-şi consistenţa şi scârţâind lăuntric creează o melodie funebră...

   Eu stau înfăşurată în haină albă de mireasă în cavoul prăfuit. Faţada străvezie îmi ascunde mimica muribundă, pete bordo de sânge se încheagă pe rochia pură. Lacrimi fierbinţi ale celor dragi îmi spală murdăria conştiinţei, bocete funerare mă asurzesc cumplit.
   Mirosul de ţărână îmi stagnează respiraţia..
   E întuneric, din pământul umed se ivesc viermi flămânzi ce muşcă nesăţios din trupul veşted. Râmele greţoase se târâie încet, lăsând urme lichide de mucegai. Crustaceele serbează stingerea infernală a trupului neînsufleţit.

   Mă doare.... Mă zbat........ Gem
   Străbat tunelul întunecat... Lumină!

   E codrul ruinat... De pe brazii înalţi cad spini ascuţiţi rănindu-mă nemilos, ţepe şi rămurele aşchiate mă pătrund, furnicuţele harnice smulg din carnea îmbibată de formalină... Doi corbi ciugulesc flămând organizând o cină romantică din rămăşiţele putrezite...

   Doar scheletul a rămas tăvălindu-se în frunzele ruginite. Şacalii sălbatici rod nebuni oasele dezmembrate. Luna se arcuieşte în saliva abundentă şi veninoasă a hienelor flămânde...
   Cioroii zbuciumaţi zboară stresant deasupra fiinţei vide.

   Şi iarăşi beznă....